„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
Sînt zile pe care mi le amintesc cu foarte mare acuratețe, în ciuda faptului că în cea mai mare parte a timpului nu aș putea spune ce am făcut ieri. Întîmplarea face că în dimineața zilei de 24 februarie m-am trezit înainte de revărsatul zorilor. O vreme am stat nemișcată și am ascultat respirația liniștită a fetiței mele, apoi m-am strecurat încet de lîngă ea, m-am dus la baie, mi-am făcut o cafea, mi-am aprins o țigară și, în timp ce inhalam primul fum... Rusia a invadat Ucraina în această dimineață.
Un titlu ca o lovitură în plex, o confirmare abruptă și brutală a tuturor fricilor mele din ultima vreme. Erau frici viscerale care se încăpățînau să roadă din mine, în ciuda tuturor contraargumentelor logice pe care mi le aduceau insistent oamenii din jurul meu, care pricepeau mai bine ca mine strategii politice și militare, economie și diplomație.
Însă iată că începuse. În timp ce eu dormeam, începuse o altă realitate. O schimbare atît de bruscă a „narativului” de zi cu zi, precum și implicațiile unei asemenea schimbări sînt greu de integrat. E adevărat că nu trăim în mod direct experiența războiului – și sper să nici nu ajungem în acel punct –, însă atunci cînd casa vecinului arde, cînd simți dogoarea și mirosul pericolului, e imposibil să rămîi pasiv și e imposibil să nu fii afectat.
Peste două ore aveam să decolez spre Madrid, unde participam cu galeria la un tîrg de artă. Am plecat din București copleșită de un amestec de rușine, bulversare, depresie și anxietate. Într-o epocă în care umanitatea are toate atuurile să nu mai repete momentele ei de micime din istorie, după ce toate episoadele sîngeroase din trecutul nostru au fost analizate, studiate și recapitulate deja de generații, declanșarea unui război pare o ficțiune grotescă și rușinoasă, pe care nu vrei să o dezvolți. Transformarea peste noapte a acestei ficțiuni în realitate intră în contradicție cu tot ce ține de logică și rațional, produce o undă de șoc și perplexitate, distruge pînă și ultima picătură de inocență din noi, iar reperele care ne ajută să navigăm prin cotidian dispar.
Însă un lucru e cert: după ce ai făcut cunoștință cu noua realitate, descoperi rapid că viața este în continuare formată dintr-o sumedenie de momente, așa cum o linie este formată dintr-un număr oarecare de puncte. Doar că, în loc de liniaritate, avem parte acum de un parcurs imprevizibil, labirintic, care nu permite proiecții pe distanțe temporale medii sau lungi. Cum anume sînt acoperite aceste momente ține deja de fiecare în parte. Imprevizibilul naște automat un număr mult mai mare de scenarii posibile decît cel cu care sîntem obișnuiți să operăm.
Ce vom face? Va fi o criză, dar de ce natură va fi ea? Va fi o criză economică – și, în timpul ăsta, te gîndești: aha, prin asta am mai trecut, ne vom adapta, deși va fi greu pentru că a trăi din artă, indiferent dacă ești artist sau ai o galerie de artă, sau un muzeu, sau o casă de licitații, e complicat chiar și pe timp de pace.
În piramida de nevoi a lui Maslow, arta levitează undeva sus, deasupra vîrfului piramidei. Pe de altă parte, în lipsa de logică a evenimentului – pentru că războiul este în sine un act absurd și imprevizibil – există riscul ca fronturile să se extindă, iar conflictul să cuprindă și alte țări din regiune. Așa că, ce faci? Ce se întîmplă cu lucrările? Unde le ducem în siguranță? Cum le transportăm? Din fericire, pictura este foarte ușor de transportat – scoți pînza de pe șasiu, o faci sul și asta e tot. Însuși faptul că am avut o discuție pe acest subiect cu cîțiva dintre artiștii galeriei mi se pare că frizează absurdul.
Apoi, sigur, intri în etapa în care te revolți. Artiștii au luat poziție împotriva războiului, lucrările lor arată furia pe care o provoacă în oameni această situație teribilă, ce pare să se prelungească în mod neliniștitor. Este, în același timp, o perioadă a solidarității – o mare parte din membrii comunității s-a implicat activ, încă din prima săptămînă de război în ajutorarea oamenilor din Ucraina, refugiați în România. Practic, galeriile și spațiile independente de artă contemporană din toată țara – Malmaison, SAC, Suprainfinit Gallery, Catinca Tăbăcaru Gallery, Marian Ivan, Sector 1 Gallery, Galeria Posibilă, H’Art, Sandwich, Plan B, Jecza Gallery – au pus umărul în a crea un spațiu al siguranței pentru cei care avea nevoie de ajutor.
Din București pînă la Cluj, Sibiu, Iași și Timișoara, s-a format un fel de lanț invizibil de oameni care comunicau între ei și toți aveau același scop – să facă ceva concret pentru a ajuta. Fiecare a venit cu ce a putut – unii au putut oferi cazare, alții rezidențe pentru artiștii ucraineni, au ajutat cu traducerea actelor necesare trecerii la granița cu țara noastră – acolo unde a fost cazul, alții au facilitat transportul oamenilor de la graniță către diverse orașe din România, au făcut donații de haine, bani, timp, mîncare, produse igienice, au achiziționat bilete de avion sau tren către diverse destinații din Europa – pentru că mulți dintre cei care ajungeau la noi s-au aflat sau se află în tranzit prin România.
„Un fel de purgatoriu emoțional”
În cazul meu, am fost ajutată să pot ajuta. Un gest extrem de important în acest sens a venit din partea unuia dintre colecționarii cu care lucrăm, care ne-a pus la dispoziție o clădire în care am găzduit și găzduim în continuare familii și mame cu copii. Clădirea a funcționat ca hostel înainte de pandemie – Avanpost Umbrella Hostel – și a rămas goală din 2020 din cauza restricțiilor impuse de COVID-19, iar acum a devenit un adăpost sigur pentru oamenii aceștia loviți de grozăvia războiului.
Nu am avut timp să ne organizăm într-un fel anume, fiindcă totul s-a întîmplat foarte repede, așa că toți ne-am concentrat pe ce puteam face punctual în momentul în care eram apelați, iar gestul de a ajuta a fost unul spontan, nu a stat nimeni să se gîndească de două ori.
Cam asta e starea de fapt la ora actuală. Sîntem într-un fel de purgatoriu emoțional, așa cum îmi povestea un alt prieten colecționar, un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.
Ei, și pentru că nimic nu-i întîmplător, una dintre lucrările pe care urma să le expunem la Madrid era „Bubblegun of Sweet Surrender”, o instalație gonflabilă creată de artista Lea Rasovszky în anul 2017, reprezentînd un tanc uriaș care se umflă și se dezumflă, ca o imensă jucărie inofensivă. Parte din această lucrare este și un text compus de Lea, un poem formulat ca o listă de posibile definiții ale războiului:
„Războiul este un organ.
Unul inutil, un apendice de care nu ești conștient pînă nu se umple pînă la refuz cu sentimente reziduale. Un organ care acumulează toxine, în interiorul lui se duc bătălii, corpul nostru începe să fiarbă. Inutil, dar masiv vascularizat, ca nervurile fine de pe o petală de flori de cireș.
Războiul este un membru fantomă.
Unul pe care nu îl poți vedea, dar pe care îl poți simți tremurînd într-o zonă ciudată a corpului tău, întinzîndu-și ritmic mușchii fibroși și noduroși. Este o extensie care crește din interiorul nostru, colosal disproporționat.
Războiul este o gură care înfulecă.
Războiul este o mare de smoală.
Corpul tău moale care se întinde pe spate, făcînd pluta, întins ca un Iisus caricatural. Se scufundă încet într-un negru fermecător și inevitabil. Arată aproape frumos, ca cerul nopții, plin de constelații. Numai că nu este.
Războiul este fiecare decizie pe care o luăm în timp ce sîntem drogați cu aroma abstractă a fricii.Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu».Războiul este ca guma de mestecat de o culoare nenaturală, atrăgătoare ca o otravă delicioasă, care face ca fălcile să cedeze și limba să se blocheze într-un sărut letal. Este un maraton de masticație fără hrănire, absență consumatoare.Războiul se joacă de-a v-ați ascunselea cu toți monștrii de sub patul tău. Dar și toți monștrii de sub alte paturi.Războiul este toată dragostea pe care nu o facem.”
Roxana Dragu este galeristă la Mobius Gallery (www.mobius-gallery.com).
Ilustrație: lucrarea Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I de Lea Rasovszky (foto: I. Codre)
