Nostalgii helvete
Nostalgii helvete m-au năpădit citind articolul lui Mirel Bănică din Dosarul „Etica muncii” al Dilemei vechi. Cu sprijinul lui, de altfel, am reușit să ajung în cantonul Geneva în octombrie 2001, după ce corespondasem ani buni, totul plecînd de la un articol pe care l-am publicat în Dilema, la pagina a doua. Articol scris de mînă. Cum redacția publica adresele dilematicilor, de-a lungul timpului m-am trezit cu cîteva zeci de scrisori, pe care le păstrez și acum în arhiva din pod. Institutul European al Universității din minunatul oraș de pe lacul Leman mi-a acordat o mică bursă de studiu, după ce tradusesem diplome, completasem dosare etc. La Ambasada Cantoanelor țin minte că nu am stat la coadă pentru viză, fusesem programat destul de clar, după cum avea să se întîmple la cea austriacă. În 2001, foarte puțini români își puteau imagina că ar putea ajunge fără probleme în raiul helvet. Mirel mi-a spus de la bun început: „Cu ăștia 600 de franci nu ai cum să trăiești o lună, abia dacă îți ajung să plătești căminul, iar cu două sute de franci mori de foame. Deci trebuie să (și) muncești fizic. Les petits boulots”. Și am muncit așa cum nu o mai făcusem niciodată în viața mea nici înainte și, ca să fiu sincer, nici după.
Avem în comun două experiențe geneveze, dar și cîteva diferite.
1) Cea de la DOSIM. Începuturile relației mele cu DOSIM au fost destul de nesigure și timide. Mirel îmi dăduse adresa unde se afla sediul central al firmei de curățenie (nettoyage) și m-a îndemnat să întreb de un anume domn Ioan, care ar fi fost de origine română și care mă va ajuta. Distanța de la cămin pînă aproape de Rive Gauche era destul de mare, patru sau cinci kilometri, și am ajuns acolo treptat, încetul cu încetul. Evident că nu aveam aplicații de orientare și nici măcar telefon mobil. Doar o hartă. Zilele începeau să se scurteze, vremea era închisă, ploua mocănește, banii se împuținau îngrijorător. Se evaporau. Abia a treia oară mi-am înfrînt timiditatea și am apăsat pe butonul interfonului. Mi s-a deschis, am intrat în hol, iar de acolo într-o cameră, prevăzută cu un ghișeu înalt. Dincolo de el se aflau un bărbat și o femeie. Bărbatul, pe la 40 și ceva de ani, era chiar monsieur Ioan, care a refuzat net orice discuție în limba română, pretextînd că nu o mai stăpînea bine, dar cred că-i era mai degrabă frică să nu fie acuzat de favoritisme, de către colega lui. În domeniul bănos al datului cu aspiratorul. Ce să spun! Dar mi-a dat numărul de telefon al unui șef de echipă care avea o poziție liberă. Să-l sun. Dialogul meu telefonic cu monsieur Mendes a fost unul dintre cele mai amuzante din întreaga mea viață. Portughezul nu înțelegea ce spun eu, dar nici eu nu înțelegeam ce spunea el. Am dedus doar atît: vino mîine aici la ora 16,30 Așa am ajuns să aspir mochetele celebrei firme PWHC din Geneva. Nu am avut nici un coleg occidental propriu-zis, căci pe portughezi, colegii mei, nu i-am considerat niciodată vestici superiori, ci doar rudele noastre puțin mai bogate – atunci – și norocoase, care își rotunjeau salariul de cîteva mii de franci cu încă 500-600 CHF seara. Poate îi puneau deoparte pentru momentul cînd aveau să se întoarcă în Portocalia. Și acum îmi aduc aminte cum monsieur Mendes urla la fiul lui, pe care îl vedeam foarte rar, era prins în schemă și în plată, dar care mai mult chiulea: „Paaaaaauluuuuu, Paaaauluuu”. Monsieur Mendes avea o inimă bună, iar atunci cînd corporatiștii ofereau mese copioase partenerilor de afaceri, în mod natural rămîneau sandviciuri delicioase și fine, pe care Mendes mă poftea să le gust, ceea ce și făceam fără fasoane. Firimiturile corporatiștilor care cîștigau 10.000 de franci pe lună sau mai mult erau divine. El a recuperat și o cravată albastră de mătase, pe care mi-a făcut-o cadou și pe care o am atîrnată în cuierul biroului meu și acum.
2) Cea de grădinărit. Experiența mea a fost mult mai fericită decît a lui Mirel pentru că am lucrat pentru cea mai de treabă pensionară din cantonul Geneva, doamna Schaer, care mă solicita săptămînal trei ore. Mă plătea bine, cu douăzeci de franci pe oră, plus transportul cu TPG pînă în Conches. Mă punea chiar la masă cu nepoții ei, spre stînjeneala lor și a mea, iar în martie, cînd pămîntul era încă înghețat, mă chema să-i aspir cărțile. Pe care mi le împrumuta. Dar parcă niciodată aerul nu mi s-a părut mai pur și mai rece decît în acele dimineți de martie sau aprilie. Vara pleca în stațiune, la munte, și avea încredere în mine, mă însărcina și plătea să am grijă de plante. Și astfel mi-am îmbogățit remarcabil vocabularul francofon în materie de grădinărit. Pămîntul genevez îmi rămînea între unghii două-trei zile după aceea, oricît de mult mă spălam pe mîini. Vocabularul s-a dus, dar amintirile nu.
O singură dată am fost disperat și am cerut ajutorul părinților. La sfîrșitul lui octombrie, eram deja de o lună acolo, micile sume cu care venisem se epuizaseră, bursa nu intra, indiferent cît de mult o stresam pe secretara institutului, îndurînd umilințele unor răspunsuri în doi peri, eu fiind suficient de perspicace pentru a-mi da seama că secretara nu avea structural cum să înțeleagă situația mea disperată (nu mai aveam ce mînca, fiind prea mîndru să cer ajutorul oricui, ca să nu mai spun că nici un moment nu m-am gîndit să cotrobăi prin frigiderele colegilor mei de palier, adică să le sustrag mîncarea) de la înălțimea unui salariu care mi se părea absolut uriaș (4-5.000 de franci). Ultimii bani i-am cheltuit prostește, făcîndu-i cinste colegului Amadou din Senegal cu o cafea la cafeteria Uni-Bastions. Dar zece franci în sus sau în jos nu ar fi făcut nici o diferență. Timp de o săptămînă am mîncat niște spaghetti goale cu zahăr (cît am mai avut), ultimele resurse, încercînd să o fac atunci cînd nu se afla nimeni în bucătăria comună, pe care o împărțeam cu alți zece colegi/colege. Îmi era rușine. Parcă eram un marinar pe o caravella spaniolă sau portugheză pe care norocul l-a abandonat. La fel precum și vînturile. Abia după o săptămînă au ajuns la mine plicurile în care tata dosise cîte o hîrtie de zece dolari.
Diferențe. Ahmed, un coleg marocan de palier, m-a întrebat pe la începutul lunii iunie 2002 dacă nu aș vrea să muncesc la McDonald’s, el era manager la o astfel de cantină din centrul Genevei. Din această postură îi cunoștea pe colegii lui, managerii localului din cartierul Plainpalais. „Vorbesc eu cu Jwand și te duci mîine, caută oameni.” Vara era lungă, iar eu strînsesem pînă atunci doar o mie de dolari, mult prea puțin pentru ceea ce doream și infim față de posibilitățile reale. Avusesem o jumătate de an pentru a constata că diferențele salariale dintre Geneva/Elveția și Valahia erau uriașe, incredibile. Trebuia să profit mai mult. Mereu am crezut că nu e nici o rușine să muncești cinstit. (Bine, în România nu e rușine nici să iei mită, nu te descalifică deloc, condiția e ca ea să fie grasă, ești prost dacă riști pentru puțin.) Din iunie 2002 pînă în noiembrie 2003 am muncit mii de ore la McDonald’s. De-a lungul acestui timp am remarcat doar doi elvețieni. Unul era manager, cel mai rău și sever. Într-o seară, spre finalul programului, pregătisem vreo doi sau trei hamburgeri, pentru vreun potențial client rătăcit, se întîmpla frecvent și asta, să intre în restaurant un client pe la 23,50. Cînd produsele rămîneau nevîndute le puteam lua acasă, iar eu, de regulă, le donam prietenului meu și colegului polonez care era pianist, nu-l deranja că erau reci, le mînca a doua zi. A face pomană. Dar un elvețian nu prea înțelege semnificația. Cedric nu a fost prea încîntat, ar fi preferat să arunc mîncarea decît să o dau unui amărît. Același Cedric mi-a mărturisit în ultima vară petrecută la Geneva, cînd mai aveam puțin și dormeam în cantină, ajungînd să muncesc și zece ore: „Eh, Darie, tu sais que tu gagnes plus qu’un manager?”. L-am liniștit: „Cedric, eu nu mai stau mult aici, mă întorc acasă, îmi susțin teza de masterat, mai trag puțin de timp și în noiembrie m-am cărat”. Ceea ce am și făcut. Cu tot cu combina Sony pe care plătisem 300 de franci. Pe atunci era destul de greu să rămîi în Elveția, România nu părea că va fi admisă prea repede în Uniunea Europeană, cu care Elveția oricum are niște relații ciudate, de dragoste-ură. Genevezii nu erau deosebit de încîntați nici de francezii de lîngă graniță, care veneau să muncească în canton pentru salarii duble față de cele din Franța. Navetiști, așa cum am devenit și eu, care profitau de salariile mari helevete și de chiriile apartamentelor reduse din Franța, ca și de alimentele de o mie de ori mai gustoaste și de două ori mai ieftine decît cele din Geneva. Dar nimeni nu devine navetist din plăcere, ci de nevoie. Și madame Blanc, asistenta de la Administrațía Căminelor Universitare din Geneva, era nerăbdătoare să se mai elibereze o cameră și mă întreba diplomatic, prin septembrie, care erau intențiile mele. Dar, sincer, îi înțeleg și pe genevezi, dacă ar fi după toți cei care locuiesc în lumea a treia, un sfert din ei s-ar stabili la Geneva. Trebuie să ridici și niște bariere.
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi. Din păcate, anunțurile de angajare prevedeau destul de clar: se căutau numai persoane care erau francofone nativ. Cîinii nu trebuiau pervertiți de vreun accent senegalez sau românesc. Am fost atît de ocupat în cei doi ani trăiți la Geneva încît nu prea am avut timp de distracții. De aceea, în august 2021, cînd am revenit pentru trei zile la Geneva după două decenii, am bifat tot ceea ce nu făcusem înainte – am mers cu vaporul pe lac și am urcat pe micul munte La Salève. Am fost un simplu turist, chiar dacă cu bani puțini.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
