Lucia TERZEA-OFRIM

Ipocritul este într-o continuă și nesătulă campanie de cucerire a unui public.

Dezmeticit, privește în sus, vede luna și se umple de mîndrie că a reușit, el cu mîna lui, să repună luna la locul ei, pe cer....

În unele locuri și timpuri frumusețea e „arondată” masivității, formelor pline, iar în altele subțirimea și zveltețea sînt criteriile ce orientează adjudecarea calității de făptură atrăgătoare, dezirabilă.

David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.

Momentul din an în care fericirea pare să devină o obligație.

Nu există feminitate în sine, această trăsătură poate fi înțeleasă doar contrastiv și complementar, doar în relație cu masculinitatea.

Cuvîntul iluzie vine de la latinescul illudere și are sensul de a înșela, a amăgi, a realiza un joc al aparențelor pentru a expune realitatea altfel decît este.

Bunătatea este o operă de restaurare a altuia folosind ca materie primă substanța propriei vieți.

Schimbările în preferințe, gusturi și mode sînt aspectul vizibil al mutațiilor de profunzime în sistemul valorilor care generează conturul, pulsul și direcția de evoluție a fiecărei noi epoci.

Sminteala e ambalajul murdar al răzbunărilor nesăbuite.

Politețea adevărată este surprinzătoare și emoționantă tocmai prin gratuitatea ei.

Răbdarea conține o tensiune latentă, o conștiință vie.

Iertarea este necondiționată și inexplicabilă precum iubirea.

Rușinea este efectul unei evaluări negative a sinelui.

Mă întristează încercarea aproape reușită astăzi de a elimina total plictiseala din universul de viață al celor mici.

Printre posibilele motivații ale unui refuz există un resort radical, care declanșează respingerea fără drept de apel: dezgustul.

În viața de zi cu zi, îndoiala, dubiul, nesiguranța sînt stări considerate dezagreabile. E neplăcut să nu prea știi pe ce picior să dansezi. Situația nu e însă mai bună atunci cînd crezi că știi, cînd nici nu-ți trece prin minte că ai putea greși, cînd nu te gîndești să te oprești o clipă și să te iei la întrebări.

Căutarea sensului pare a fi nevoia umană fundamentală. De fapt, nu doar căutarea, ci și crearea sensurilor, adică a unei ordini simbolice care să anuleze sau măcar să țină sub control impresia că viața ar fi o curgere amorfă, reglată doar de instincte, impulsuri și hazard. Modelarea prin ritualizare este un instrument al construirii sensurilor, prezent în toate culturile, fiind un mod de a ritma viața socială, de fapt de a o face posibilă. De regulă, autoritatea care tutelează impunerea unui mod

Montaigne, în capitolul Despre creșterea copiilor, pledează pentru o neîncredere – să i spunem metodică – în însușirea tuturor învățăturilor: „Ciracul nostru să fie deprins a trece prin sită toate cîte sînt și să nu-și vîre nimica în cap numai pe cu

În accepția curentă, arhetipul are sensul de model originar, de matrice formatoare a reprezentărilor fundamentale care structurează imaginarul. Reprezentările arhetipale sînt considerate constante antropologice, reflectări dinamice ale organizării psihicului

Înainte de a ne plînge de acest fapt, ar trebui să ne dăm seama că o perfectă transparență, un acces reciproc, ca prin sticlă, la toate gîndurile noastre din timpul unei conversații, ar fi nu doar greu de urmărit, ci de-a dreptul o catastrofă. De f

Frivolitatea este o instituție a sociabilității. Ea nu este nici viciu și nici virtute, ci un mod de a fi, o atitudine în fața provocărilor vieții. Cel mai simpatic lucru legat de frivolitate este că ea nu poate fi simulată. Nimeni nu se poate preface că ar fi frivol. Oricine își poate lua, de circumstanță, un aer plin de gravitate, dar frivolitatea nu poate fi mimată.

Sub scutul modestiei, femeile pot folosi această armă a pretinsei inocențe, înscenează misterul indescifrabil, cultivă impresia teritoriului inexpugnabil. Margaret Atwood, în romanul The Handmaid’s Tale, pomenește de această strategie care r

Cochetăria e chiar opusul eleganței. Cochetăria acumulează, adaugă, subliniază, în timp ce eleganța renunță, epurează, elimină, recurge minimal la „materie“. Eleganța nu doar că nu are mai nimic de-a face cu ornamentarea, dar are dimensiuni care depășesc vizibilul. Eleganța este o valoare spirituală înainte de a fi o valoare estetică. Nu doar că are dimensiuni care depășesc vizibilul, dar atunci cînd e desăvîrșită, eleganța devine transparentă, lăsînd prim-planul pentru manifestar

Nimeni nu poate să nege frisonul sau măcar fiorul resimţit în faţa unui cadavru, a unui schelet sau a oricăror altor resturi umane. Ceea ce rămîne din noi după moarte păstrează o întunecată încărcătură de mister, care, printr-un contrast dramatic, pune într-o lumină crudă limita puterii noastre de înţelegere (cine se poate lăuda că ştie ce este moartea?).

Pentru a face o călătorie trebuie să ai timp, bani şi un motiv sau măcar o dorinţă. Indiferent de epocă, cu banii e simplu: sînt sau nu sînt. Referitor la timp, lucrurile se complică, reprezentările şi evaluările sînt într-o continuă schimbare, ideea de timp liber, de timp disponibil pentru sine, de loisir nu e atît de veche pe cît am crede.

Nici că se putea alege un moment mai potrivit pentru a vorbi despre forma corpului. Acum, în plină vară, fiecare dintre noi ajunge sau măcar visează să ajungă pe o plajă în care să nu mai rămînă, din tot ce este, din tot ce crede despre sine, decît un trup pierdut printre alte trupuri, fără griji, fără termene-limită, fără altă preocupare decît corpul.

Amatorii de expoziţii antropologice pot găsi la Musée du Quai Branly, pînă pe la mijlocul lunii iulie a anului viitor, o adevărată punere în scenă a teoriilor lui Philippe Descola. Reputatul profesor la Collège de France, aflat acum în postura comisarului de expoziţie, transpune un curs magistral într-un discurs vizual.

Puterea umorului de a detensiona raporturile încordate prin dedramatizarea situaţiilor face obiectul noii cărţi a prolificului Daniel Sibony, un psihanalist cu două doctorate, unul în matematică şi altul în filozofie. Autorul pare decis să scrie nu doar pentru colegii de breaslă, evită jargonul în favoarea unui registru deschis, reuşind un discurs aproape lămuritor.

Poate că mica prăjitură în formă de cochilie Saint-Jacques, înmuiată în ceai de tei, este cel mai degustat şi mai citat aliment literar. Fericirea intensă indusă de cele trei înghiţituri e momentul declanşator al căutării de sine, revelarea continuităţii de profunzime a vieţii interioare, experimentarea puterii mîntuitoare de a recupera trecutul. Acelaşi gust resimţit în alt moment al vieţii şi regăsit acum este doar un trigger.

În anul 1809 este adusă în Anglia o tînără femeie, mai precis o sclavă din sudul Africii, provenind din tribul „hotentot“. O chema Sarah Bartman şi atrăsese atenţia albilor prin forma trupului, mai ales prin prodigioasele ei fese, care erau atît de mari şi mai ales atît de bombate încît abia încăpeau în imaginaţia, în reveriile vinovate şi mai ales în ideea pe care şi-o făcuseră despre cum ar putea arăta un corp de femeie. O asemenea comoară exotică trebuia valorificată.

Pentru a fi siguri că librarii vor plasa cartea pe raftul corespunzător, editorii au precizat pe copertă prestigiosul nume care semnează prefaţa, Élisabeth Badinter, o cercetătoare cu o certă cotă pe piaţa ideilor. De altfel şi autoarea acestei cărţi ar fi prezentat suficient credit ştiinţific în calitatea ei de rector la Institute for Gender Research în cadrul Universităţii Stanford. Departe de a fi trataţi cu frivolitate, în această lucrare sînii sînt descoperiţi literalmente şi în toate sensu

În primăvara anului trecut, o expoziţie itinerantă ajunsă la Paris stîrneşte controverse şi este închisă, în urma unei hotărîri judecătoreşti. „Afront la adresa demnităţii umane“, iată motivaţia suspendării acestei expoziţii, care purta titlul Our body – à corps ouvert. Exponatele nu erau altceva decît corpuri umane întregi sau savant secţionate, spectaculos conservate, într-o punere în scenă ce reproducea scene de viaţă cotidiană.

O recentă hotărîre menită să întărească ordinea şi disciplina militară interzice purtatul bărbii în armată, mustaţa rămînînd facultativă. Tot în această vară, dar la Berlin, un designer uimeşte publicul prezent la fashion-week, nu pentru că majoritatea manechinelor sale erau topless, ci pentru că toate fetele aveau cîte o barbă zburlită şi chelie lucioasă. Adevărată sau falsă, scurtă sau stufoasă, prezentă sau absentă, o barbă e întotdeauna mai mult decît o barbă.

Se spune că japonezii sînt un mister pentru europeni. Jurnalista Agnès Giard sugerează că şi pentru japonezi, japonezele rămîn un mister. Cartea ei se deschide prin prezentarea unei neobişnuite încercări de a se apropia de acest mister, care a făcut senzaţie prin anii ’90.

La o emisiune cu vorbe şi vedete am auzit o tînără blondă spunînd despre sine: „Eu sînt mai libertină de felul meu“. Cred c-ar fi vrut să spună că e jună, belă şi de nimeni nu depinde, şi i se părea că „libertin“ este un sinonim mai pretenţios pentru „liber“.

Vitrina unui magazin de antichităţi. Îmi atrag atenţia două mici tapiserii înfăţişînd episoade galante. În primul tablou, un tînăr, lăsat pe un genunchi, ridică priviri imploratoare şi mîini gata să apuce braţele subţiri ale unei frumoase care, dintr-un leagăn, îi trimite, pe deasupra volanelor, un zîmbet echivoc. În al doilea tablou, apare acelaşi cuplu, însă cu roluri inversate. Ea, încercînd să-l reţină, cu priviri disperate, îl prinde de umeri, dar el este deja răsucit, în picioare, gata să

Mai toată lumea face fotografii, însă există doar cîţiva fotografi adevăraţi. Willy Ronis a fost unul dintre ei. Anul acesta ar fi împlinit 100 de ani, dar din toamna trecută developează filmul altei lumi. Timp de 75 de ani a vînat neîncetat imagini, s-a oprit abia la 92 de ani, cînd i s-a părut că nu mai are agilitatea, echilibrul şi precizia gesturilor unui trăgător de elită.

Există oameni care iubesc cu un abandon de oglindă, în ochii cărora crezi că te regăseşti integral, şi în care te-ai putea pierde dacă n-ai şti că, odată ce ai ieşit din cîmpul lor de „reflectare“, ca să nu zic din cîmpul lor vizual, te uită. Dispari fără să laşi nici o urmă pe suprafaţa lor redevenită virgină, de o puritate absolută, gata să devoreze, cu aceeaşi intensitate halucinantă, următorul Narcis care ar crede că iubirea înseamnă regăsirea propriei imagini şi ar aluneca, fatal, în

Astăzi obezitatea este mai degrabă semnul sărăciei, uneori al tristeţii, al lipsei de educaţie sau al unui deficit de voinţă. Lupta cu kilogramele în plus este marele război contemporan, în care mai toate bătăliile sînt pierdute. Dacă un „bărbat bine“ îşi mai permite unele rotunjimi, pentru femei talia suplă rămîne o exigenţă absolută, chiar dacă tortura corsetului a fost abandonată.

● Anne Vincent-Buffault, Une histoire de l’amitié, Bayard, Paris, 2010 Despre iubirea pasiune, La Rochefoucauld spunea că seamănă cu fantomele ce bîntuie vechile castele: toată lumea vorbeşte despre ele, dar prea puţini sînt cei care le-au văzut.

● Yves Saint Laurent, Coordination éditoriale: Éditions de La Martinière et Fondation Pierre Bergé – Yves Saint Laurent, Paris, 2010. Pe o foaie a caietului de „amintiri“ în care, la sfîrşitul clasei a VIII-a, colegii îmi scriau sau îmi desenau „o piedică în calea uitării“, cineva mi-a lipit un colaj cu fotografii de modă. Erau nişte imagini alb-negru, pe o hîrtie oarecare, decupate probabil din vreun almanah Femeia, şi care înfăţişau o suită de manechine suple, înalte, îmbrăcate toate în costu

● Véronique Dassié, Objets d’affection. Une ethnologie de l’intime, CTHT-Le regard de l’ethnologue n°22, Paris, 2010. Obiectul care mi-a atras atenţia în aceste zile este sabia purtată de Simone Veil cu prilejul ceremoniei de „înscăunare“ – intronisation – în fotoliul cu numărul 13 al Academiei franceze, ocupat, cîndva, de Racine. Pe lamă poate fi citit un număr – 78651 –, în acelaşi timp memento şi exorcizare a semnului de identificare tatuat pe braţ, în infernul unui lagăr, acum 66 de ani

Eram atentă să nu mişc perdeaua. Mi se părea că privesc cea mai frumoasă aniversare pe care o văzusem vreodată. Fiul meu împlinea 16 ani. A vrut să se ocupe singur de toate şi să dea o petrecere în curtea bunicilor, cu indicaţia implicită ca „oamenii mari“ să nu scoată piciorul din casă. Un ritual de separare pregătit cu zîmbete elocvente, priviri lămuritoare şi vag întărit prin întrebări oblice de tipul: „Mai ai nevoie de ceva din grădină? Nici din pivniţă?

Un designer spaniol – Antonio Miró – spunea că eleganţa este demnitatea de a fi ceea ce eşti. Acest firesc nu exclude moda, pentru că nimeni nu se poate sustrage variaţiilor ce apar periodic în codurile şi constrîngerile sociale, oricît de „natural“ ar vrea să fie.

Daniel Arasse s-a ocupat de istoria artei dintr-o perspectivă care a depăşit întotdeauna unghiul strict al disciplinei, reuşind să capteze un public mult mai larg, atît prin decupajul inventiv al temelor analizate, cît şi prin limpezimea stilului, precis şi elegant, neparazitat de un jargon opac şi preţios. Acest mic studiu este dedicat transformării radicale survenite în reprezentarea diavolului, între secolele al XV-lea şi al XVI-lea, elementul surprinzător fiind apariţia diavolului cu chip de

Mai nimic despre Jean Starobinski   ● Jean Starobinski, La parole est moitié à celuy qui parle..., Entretiens avec Gérard Macé, La Dogana/France Culture, Gèneve, 2009   Pentru cei care vor să ştie mai bine nu doar pe ce lume trăiesc, ci şi pe ce lume gîndesc, există oameni ca Jean Starobinski. Întrebîndu-mă acum care ar fi gradul de interes al acestui subiect, trebuie să spun că mă simt descumpănită. În aceste zile, a scrie despre un umanist elveţian nu poate decît să ilustreze proverbul: „Ţara

● Michel de Montaigne, Vivre à propos, Flammarion, Paris, 2009. Pe Montaigne l-am descoperit prin intermediul lui Alexandru Paleologu. Pentru că aproape orice rînd scris de Paleologu mă fermeca, în momentul în care am sesizat reverenţa afectuoasă şi fidelitatea cu care Conu Alecu se raporta la Montaigne, am decis să urc pe firul apei. Ca întotdeauna cînd am vrut să văd pe cine admiră oamenii pe care îi admir, şi de data aceasta am fost răsplătită. Răsplata a fost dublă. Mai întîi m-am simţit ma

● Jean-Philippe Legeois, Les slogans de ’68, First, Paris, 2008....

Nici nu mai ştiu cîţi ani au trecut de cînd Dan C. Mihăilescu, întrebat la un moment dat ce îi place lui în viaţa culturală românească, a dat un răspuns foarte scurt: Irina Nicolau....