bon de lectură

Amatorii de expoziţii antropologice pot găsi la Musée du Quai Branly, pînă pe la mijlocul lunii iulie a anului viitor, o adevărată punere în scenă a teoriilor lui Philippe Descola. Reputatul profesor la Collège de France, aflat acum în postura comisarului de expoziţie, transpune un curs magistral într-un discurs vizual.

Puterea umorului de a detensiona raporturile încordate prin dedramatizarea situaţiilor face obiectul noii cărţi a prolificului Daniel Sibony, un psihanalist cu două doctorate, unul în matematică şi altul în filozofie. Autorul pare decis să scrie nu doar pentru colegii de breaslă, evită jargonul în favoarea unui registru deschis, reuşind un discurs aproape lămuritor.

Poate că mica prăjitură în formă de cochilie Saint-Jacques, înmuiată în ceai de tei, este cel mai degustat şi mai citat aliment literar. Fericirea intensă indusă de cele trei înghiţituri e momentul declanşator al căutării de sine, revelarea continuităţii de profunzime a vieţii interioare, experimentarea puterii mîntuitoare de a recupera trecutul. Acelaşi gust resimţit în alt moment al vieţii şi regăsit acum este doar un trigger.

În anul 1809 este adusă în Anglia o tînără femeie, mai precis o sclavă din sudul Africii, provenind din tribul „hotentot“. O chema Sarah Bartman şi atrăsese atenţia albilor prin forma trupului, mai ales prin prodigioasele ei fese, care erau atît de mari şi mai ales atît de bombate încît abia încăpeau în imaginaţia, în reveriile vinovate şi mai ales în ideea pe care şi-o făcuseră despre cum ar putea arăta un corp de femeie. O asemenea comoară exotică trebuia valorificată.

Pentru a fi siguri că librarii vor plasa cartea pe raftul corespunzător, editorii au precizat pe copertă prestigiosul nume care semnează prefaţa, Élisabeth Badinter, o cercetătoare cu o certă cotă pe piaţa ideilor. De altfel şi autoarea acestei cărţi ar fi prezentat suficient credit ştiinţific în calitatea ei de rector la Institute for Gender Research în cadrul Universităţii Stanford. Departe de a fi trataţi cu frivolitate, în această lucrare sînii sînt descoperiţi literalmente şi în toate sensu

În primăvara anului trecut, o expoziţie itinerantă ajunsă la Paris stîrneşte controverse şi este închisă, în urma unei hotărîri judecătoreşti. „Afront la adresa demnităţii umane“, iată motivaţia suspendării acestei expoziţii, care purta titlul Our body – à corps ouvert. Exponatele nu erau altceva decît corpuri umane întregi sau savant secţionate, spectaculos conservate, într-o punere în scenă ce reproducea scene de viaţă cotidiană.

O recentă hotărîre menită să întărească ordinea şi disciplina militară interzice purtatul bărbii în armată, mustaţa rămînînd facultativă. Tot în această vară, dar la Berlin, un designer uimeşte publicul prezent la fashion-week, nu pentru că majoritatea manechinelor sale erau topless, ci pentru că toate fetele aveau cîte o barbă zburlită şi chelie lucioasă. Adevărată sau falsă, scurtă sau stufoasă, prezentă sau absentă, o barbă e întotdeauna mai mult decît o barbă.

Se spune că japonezii sînt un mister pentru europeni. Jurnalista Agnès Giard sugerează că şi pentru japonezi, japonezele rămîn un mister. Cartea ei se deschide prin prezentarea unei neobişnuite încercări de a se apropia de acest mister, care a făcut senzaţie prin anii ’90.

La o emisiune cu vorbe şi vedete am auzit o tînără blondă spunînd despre sine: „Eu sînt mai libertină de felul meu“. Cred c-ar fi vrut să spună că e jună, belă şi de nimeni nu depinde, şi i se părea că „libertin“ este un sinonim mai pretenţios pentru „liber“.

Vitrina unui magazin de antichităţi. Îmi atrag atenţia două mici tapiserii înfăţişînd episoade galante. În primul tablou, un tînăr, lăsat pe un genunchi, ridică priviri imploratoare şi mîini gata să apuce braţele subţiri ale unei frumoase care, dintr-un leagăn, îi trimite, pe deasupra volanelor, un zîmbet echivoc. În al doilea tablou, apare acelaşi cuplu, însă cu roluri inversate. Ea, încercînd să-l reţină, cu priviri disperate, îl prinde de umeri, dar el este deja răsucit, în picioare, gata să

Mai toată lumea face fotografii, însă există doar cîţiva fotografi adevăraţi. Willy Ronis a fost unul dintre ei. Anul acesta ar fi împlinit 100 de ani, dar din toamna trecută developează filmul altei lumi. Timp de 75 de ani a vînat neîncetat imagini, s-a oprit abia la 92 de ani, cînd i s-a părut că nu mai are agilitatea, echilibrul şi precizia gesturilor unui trăgător de elită.

Astăzi obezitatea este mai degrabă semnul sărăciei, uneori al tristeţii, al lipsei de educaţie sau al unui deficit de voinţă. Lupta cu kilogramele în plus este marele război contemporan, în care mai toate bătăliile sînt pierdute. Dacă un „bărbat bine“ îşi mai permite unele rotunjimi, pentru femei talia suplă rămîne o exigenţă absolută, chiar dacă tortura corsetului a fost abandonată.

Academia Română are un „membru atipic“. Analiză matematică, topologie, teoria măsurii şi integralei, lingvistică, informatică teoretică, teorie literară, semiotică – acestea sînt cîteva dintre domeniile şi disciplinele în care Solomon Marcus este recunoscut de comunitatea academică internaţională.

● Anne Vincent-Buffault, Une histoire de l’amitié, Bayard, Paris, 2010 Despre iubirea pasiune, La Rochefoucauld spunea că seamănă cu fantomele ce bîntuie vechile castele: toată lumea vorbeşte despre ele, dar prea puţini sînt cei care le-au văzut.

● Yves Saint Laurent, Coordination éditoriale: Éditions de La Martinière et Fondation Pierre Bergé – Yves Saint Laurent, Paris, 2010. Pe o foaie a caietului de „amintiri“ în care, la sfîrşitul clasei a VIII-a, colegii îmi scriau sau îmi desenau „o piedică în calea uitării“, cineva mi-a lipit un colaj cu fotografii de modă. Erau nişte imagini alb-negru, pe o hîrtie oarecare, decupate probabil din vreun almanah Femeia, şi care înfăţişau o suită de manechine suple, înalte, îmbrăcate toate în costu

● Véronique Dassié, Objets d’affection. Une ethnologie de l’intime, CTHT-Le regard de l’ethnologue n°22, Paris, 2010. Obiectul care mi-a atras atenţia în aceste zile este sabia purtată de Simone Veil cu prilejul ceremoniei de „înscăunare“ – intronisation – în fotoliul cu numărul 13 al Academiei franceze, ocupat, cîndva, de Racine. Pe lamă poate fi citit un număr – 78651 –, în acelaşi timp memento şi exorcizare a semnului de identificare tatuat pe braţ, în infernul unui lagăr, acum 66 de ani

Eram atentă să nu mişc perdeaua. Mi se părea că privesc cea mai frumoasă aniversare pe care o văzusem vreodată. Fiul meu împlinea 16 ani. A vrut să se ocupe singur de toate şi să dea o petrecere în curtea bunicilor, cu indicaţia implicită ca „oamenii mari“ să nu scoată piciorul din casă. Un ritual de separare pregătit cu zîmbete elocvente, priviri lămuritoare şi vag întărit prin întrebări oblice de tipul: „Mai ai nevoie de ceva din grădină? Nici din pivniţă?

Revista de istorie socială (X-XII, 2005-2007, Institutul Român de Studii Strategice, Iaşi, 2009, coordonată de Răzvan Mihai Ungureanu) cuprinde, în acelaşi număr, subiecte din domenii diverse: Iulia Dumitrache – „Consideraţii onomastice asupra augustalilor din Ulpia Traiana“; Gheorghe Lazăr – „Avatarurile unei călugăriri.

Un designer spaniol – Antonio Miró – spunea că eleganţa este demnitatea de a fi ceea ce eşti. Acest firesc nu exclude moda, pentru că nimeni nu se poate sustrage variaţiilor ce apar periodic în codurile şi constrîngerile sociale, oricît de „natural“ ar vrea să fie.

Daniel Arasse s-a ocupat de istoria artei dintr-o perspectivă care a depăşit întotdeauna unghiul strict al disciplinei, reuşind să capteze un public mult mai larg, atît prin decupajul inventiv al temelor analizate, cît şi prin limpezimea stilului, precis şi elegant, neparazitat de un jargon opac şi preţios. Acest mic studiu este dedicat transformării radicale survenite în reprezentarea diavolului, între secolele al XV-lea şi al XVI-lea, elementul surprinzător fiind apariţia diavolului cu chip de

Mai nimic despre Jean Starobinski   ● Jean Starobinski, La parole est moitié à celuy qui parle..., Entretiens avec Gérard Macé, La Dogana/France Culture, Gèneve, 2009   Pentru cei care vor să ştie mai bine nu doar pe ce lume trăiesc, ci şi pe ce lume gîndesc, există oameni ca Jean Starobinski. Întrebîndu-mă acum care ar fi gradul de interes al acestui subiect, trebuie să spun că mă simt descumpănită. În aceste zile, a scrie despre un umanist elveţian nu poate decît să ilustreze proverbul: „Ţara

● Michel de Montaigne, Vivre à propos, Flammarion, Paris, 2009. Pe Montaigne l-am descoperit prin intermediul lui Alexandru Paleologu. Pentru că aproape orice rînd scris de Paleologu mă fermeca, în momentul în care am sesizat reverenţa afectuoasă şi fidelitatea cu care Conu Alecu se raporta la Montaigne, am decis să urc pe firul apei. Ca întotdeauna cînd am vrut să văd pe cine admiră oamenii pe care îi admir, şi de data aceasta am fost răsplătită. Răsplata a fost dublă. Mai întîi m-am simţit ma