O virtute masculină: prietenia

● Anne Vincent-Buffault, Une histoire de l’amitié, Bayard, Paris, 2010

Despre iubirea pasiune, La Rochefoucauld spunea că seamănă cu fantomele ce bîntuie vechile castele: toată lumea vorbeşte despre ele, dar prea puţini sînt cei care le-au văzut. Cred că şi despre prietenie se poate spune acelaşi lucru.

În principiu avem cu toţii prieteni, şi nu fără o durere adîncă şi secretă putem accepta ideea că cel care a încetat să ne mai fie prieten nu ne-a fost de fapt niciodată. Aceasta ar fi una dintre deosebirile dintre iubire şi prietenie: iubirile îşi oferă firesc luxul de a muri, mai devreme sau mai tîrziu, subit sau după o chinuitoare agonie, în timp ce prieteniile, marile prietenii, nu se sting niciodată.

 După ani lungi, în care am continuat neîntrerupt să-mi caut prietenele din copilărie şi adolescenţă, fără să observ că doar eu reîncălzesc focul, că doar eu construiesc poduri, spunîndu-mi că asta e, sînt eu mai mobilă, am timp mai mult, care e problema dacă doar eu dau telefon, mi-am dat într-un tîrziu seama că totul se sfîrşise, şi încă de mult. Intrate în maşina de tocat a mariajului, a maternităţii, absorbite de munca lor, îşi pierduseră, pe nesimţite, valenţa libertăţii interioare şi gustul lucrurilor gratuite, disponibilitatea de a se construi dincolo de scopurile practice, cotidiene, parcă abandonaseră dorinţa de a evolua sau nu mai simţeau nevoia să creştem împreună. Ţinta fusese atinsă, nu-i aşa, bărbatul, copilul, jobul şi un zid mare de protecţie în jurul citadelei domestice.

Pe lîngă miracolul de a vedea lumea cu aceiaşi ochi, una din marile plăceri ale prieteniei este de a-l cîntări pe celălalt şi de a te lăsa cîntărit la rîndul tău din priviri lucide, amestec de cruzime, umor şi nesfîrşită caldură. Poate că dintr-un fel de pudoare mă evitau aceste fete devenite matroane mai mult sau mai puţin mulţumite de viaţa lor, poate că nu aveau chef să măsurăm împreună distanţele ce ne separă de tinereţe, de visurile rătăcite pe drum. Ca să trec peste insuportabilul sentiment de înstrăinare, m-am gîndit, derutată, că e vina mea, că ele au dreptate, poate că eu am dificultăţi de maturizare, şi, deşi am la rîndul meu în grijă un bărbat, un copil şi un job, păstrez trăsături larvare şi refuz sau amîn momentul în care aş putea să spun: gata, jocurile au fost făcute, nu mai e nimic de explorat, mi-am epuizat toate posibilităţile de transformare, nu-mi mai rămîne decît să mă îngraş şi să uit treptat tot ce-am învăţat, tot ce am visat, tot ce am dorit cîndva să înţeleg.

Pentru că prieteniile mele cu băieţi au supravieţuit fără sincope, fără hiatusuri, fără nevoia vreunui sejur de reanimare, în pofida distanţelor, în ciuda poverilor de tot felul adunate pe umerii sau în sufletul lor de bărbaţi ajunşi acum pe la mijlocul vieţii, am crezut că pur şi simplu am avut eu ghinion cu fetele, că am dat peste exemplare apte de prietenie doar în sezonul vîrstelor necoapte, prietenie trăită doar ca simulare, ca antrenament lejer pentru „adevărata viaţă“ de mai tîrziu.


Recunosc, cu o oarecare jenă, înainte de a citi această carte scrisă de o specialistă în istoria sensibilităţilor, nu mi-a trecut prin minte că prietenia e o chestiune care poate fi discutată pe larg şi cu argumente în termenii studiilor de gen. Trecusem destul de repede peste remarca lui Montaigne referitoare la slăbiciunea sufletului femeiesc, incapabil să susţină tăria unei astfel de legături şi nu m-am gîndit niciodată serios la faptul că doar bărbaţii au darul de a construi această relaţie indestructibilă şi inefabilă, în acelaşi timp. Se pare că acele spirite care au capriciul de a locui în două corpuri aleg două corpuri de bărbat. Cert e că în imaginarul prieteniei nu sînt de găsit modele feminine echivalente pentru tipul legăturii legendare ce-i unea pe Ahile şi Patrocle. Revenind la Montaigne, prietenia lui cu La Boétie, minunat evocată în Eseuri, devine un model absolut, rezumat în memorabila formulă: „Parce que c’était lui, parce que c’était moi“.

Un spaţiu privilegiat, în care femeile par să fie admise pentru prima oară în „instituţia“ masculină a prieteniei, este sociabilitatea salonului de secol XVIII. Este însă vorba doar de cîteva, cele care făceau faţă în duelul conversaţiei printr-un spirit nu doar graţios, ci şi redutabil prin inteligenţă. În general, prietenia dintre un bărbat şi o femeie e suspectată de complicaţii amoroase şi puţini sînt cei care cred în ea. Aşadar, într-o proporţie covîrşitoare, prietenia rămîne o virtute masculină, dar poate că nu sînt totuşi atît de nefericite acele femei care pot spune, surîzînd: „Eu nu am prieteni, eu am doar amanţi“.