Willy Ronis şi adevărul viu
● Willy Ronis, Ce jour-là, Mercure de France, Paris, 2010
Mai toată lumea face fotografii, însă există doar cîţiva fotografi adevăraţi. Willy Ronis a fost unul dintre ei. Anul acesta ar fi împlinit 100 de ani, dar din toamna trecută developează filmul altei lumi.
Timp de 75 de ani a vînat neîncetat imagini, s-a oprit abia la 92 de ani, cînd i s-a părut că nu mai are agilitatea, echilibrul şi precizia gesturilor unui trăgător de elită. Detesta folosirea trepiedului, iar în ceea ce priveşte „mitralierea“ cu aparatele moderne, nici nu se obosea să-şi exprime dispreţul. Obişnuia să spună că în surprinderea momentului just în care trebuie declanşat aparatul stă toată arta şi toată emoţia unei fotografii. Ultimul său clişeu a fost un nud feminin, ultimul dintr-o lungă serie a cărei splendoare a culminat cu celebrul Nud provensal.
Nu e o întîmpare că se vorbeşte despre valenţele picturale şi muzicale ale imaginilor surprinse de Willy Ronis, pentru că iniţial se pregătea să devină muzician, asemeni mamei, şi în acelaşi timp mergea deseori la Luvru pentru a face schiţe, desenînd mai ales corpuri. Moartea prematură a tatălui – fotograf la rîndul său – îl obligă să preia afacerea pentru a ajuta la întreţinerea familiei. O vocaţie dictată de destin, dar apoi împlinită pînă la capăt. A devenit unul dintre cei mai mari fotografi ai secolului XX, reprezentînd alături de Doisneau, Brassaï, Izis, Marcel Bovis, René-Jacques sau Boubat curentul numit umanist. Fotografiază Parisul popular, scene cotidiene surprinse pe stradă, în bistrouri, în parc, copii, îndrăgostiţi, bătrîni, întotdeauna surprinzînd poezia clipei, povestea, profunzimea unui sentiment, densitatea unei stări, acel imponderabil care face ca fiecare clipă să fie irepetabilă, unică, preţioasă.
După ce îi priveşti fotografiile, parcă nu mai poţi să trăieşti atît de neglijent. Willy Ronis e unul dintre acei fotografi care ne învaţă să privim lumea. E imposibil să nu devii ceva mai atent la adevărul clipelor, mai sensibil la armonia luminii şi la ritmul formelor din jur.
În acest mic album, intitulat Ce jour-là, el dezvăluie cîte ceva din secretele meseriei de a vedea: „În general nu intervin, privesc, aştept. În cazul fiecărei fotografii sînt impresionat de o situaţie şi încerc să găsesc punctul („la bonne place“) în care să-mi plasez instantaneul, pentru ca realul să-şi reveleze adevărul său cel mai viu („sa vérité la plus vive“). Fiecare imagine din album e însoţită de evocarea circumstanţelor care au prilejuit impulsul de a fotografia. Avem privilegiul să reconstituim momentul anterior „declick-ului“, să aflăm ce declanşează dorinţa de a capta o imagine, ce transformă o scenă obişnuită într-un „subiect“. Vedem cît de subtil e jocul între momentele care se oferă „cu graţie“ – spune el – şi cele în care trebuie să „ajute hazardul“.
Fără îndoială, trebuie să ai ochi de fotograf pentru a considera o adevărată comoară („un trésor“) imaginea unei coloane dintr-o piaţă, reflectată într-o baltă, lîngă trotuar. În clipa următoare o femeie traversează strada şi trece cu o eleganţă formidabilă peste coloana din baltă. Greu de imaginat ceva mai graţios decît acest instantaneu intitulat Place Vendôme, 1947. Nu totul poate fi transmis. Aflăm, de pildă, că el „simte“ imediat cînd se întîlneşte cu un subiect. Nu de puţine ori, faptul că „presimte“ că se va petrece ceva interesant este vital pentru a putea surprinde pe stradă „momentul decisiv“, după cum spunea şi Doisneau. Cu siguranţă fiecare fotograf „simte“ altfel şi acel „moment précis, qui ne réapparaîtrait plus“ ar fi pentru fiecare dintre ei diferit. Willy Ronis nu a fost atent doar la „micile miracole“ ale existenţei şi la farmecul nudului feminin, ci a fost şi un martor al frămîntărilor sociale. De altfel, expoziţia pariziană care îi este consacrată zilele acestea are subtitlul „Une poétique de l’engagement“. Deşi pare cea mai concretă şi mai apropiată de realitate dintre arte, fotografia spune întotdeauna nu neapărat altceva, însă întotdeauna mai mult şi mai multe decît înfăţişează primelor priviri. Nu e nevoie de experimentele lui Man Ray pentru a ne da seama că fotografia este la fel de distanţată de realitate precum dansul de mers, precum cîntatul de vorbit. Cei care vor să măsoare încă o dată astfel de distanţe pot vizita retrospectiva dedicată lui Willy Ronis, în centru, pe cheiul Senei, la Monnaie de Paris. Expoziţia este deschisă pînă pe 22 august.
