Hans Fallada redescoperit

● Hans Fallada, Jeder stirbt für sich allein, Aufbau Verlag 

În ultimele luni, un nou titlu german se află pe listele internaţionale de best-seller-uri. Dar nu este vorba despre un nou roman senzaţional al cutărui autor contemporan bine cotat, ci de o redescoperire neaşteptată a unui scriitor aparţinînd modernităţii clasice europene, Hans Fallada, şi a romanului său Fiecare moare singur, tradus şi în româneşte la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă în anul 1951.

Acţiunea romanului pleacă de la o întîmplare adevărată, petrecută în Berlin în anul 1940, cînd nişte simpli muncitori, soţii Otto und Elise Hampel, se hotărăsc să întreprindă o acţiune pe cont propriu împotriva lui Hitler, împrăştiind bileţele şi cărţi poştale, scrise de mînă, prin scările unor imobile din capitala germană. Evident că Gestapoul le ia repede urma, sînt denunţaţi şi arestaţi în 1942, iar un an mai tîrziu condamnaţi la moarte.

Fallada află de aceste întîmplări în 1945, într-o vreme în care ele nu fuseseră făcute publice, de la Johannes R. Becher, viitor ministru al Culturii în Republica Democrată Germană, care l-a şi îndemnat să scrie despre ele. Iniţial, Fallada stă la îndoială, în primul rînd din considerente etice – întrucît nu fusese el însuşi un opozant al regimului fascist, se temea să nu preia acest rol în mod fraudulos –, dar povestea îl prinde atît de puternic, încît într-un tîrziu (1947) reuşeşte să scrie cele 700 de pagini ale romanului în numai patru săptămîni. Se stinge din viaţă la scurt timp după aceea, cu sănătatea ruinată de muncă şi de consumul excesiv de droguri, alcool şi somnifere.

Fiecare moare singur este, înainte de toate, o povestire scrisă „la cald“ pe o temă care nu şi-a pierdut nici pînă azi interesul, şi nu s-a contaminat în nici un fel de discursurile ulterioare despre dictatura nazistă şi societatea care a făcut-o posibilă. Fallada nu-şi pune întrebarea cum a fost posibil Auschwitz-ul; în loc de asta, figurile lui sînt oameni obişnuiţi descrişi în comportamentul lor cotidian, cu lăcomia şi invidia lor sau cu felul în care calculează avantajele şi dezavantajele, nu în ultimul timp materiale, ale faptului că „vecinul evreu de la etajul patru“ este evacuat din locuinţă şi deportat în urma unui denunţ lipsit de orice motivaţie ideologică. Figurilor lui le lipseşte orice urmă de eroism – astfel, înainte de a se hotărî să treacă la fapte împotriva Führer-ului, una dintre protagoniste îl admirase cîndva pe Hitler şi chiar făcuse parte dintr-o organizaţie fascistă de femei. Mecanismele denunţului şi ale trădării, teama, nesiguranţa şi neîncrederea sînt omniprezente, invadează cele mai ascunse cotloane ale minţii umane, viaţa privată, de familie, şi pe cea publică deopotrivă. În acest punct, figurile lui capătă un caracter universal, căci nu altfel s-a scris, de pildă, despre societăţile comuniste din Europa de Est. Poate tocmai de aceea romanul său are această neaşteptată priză la contemporan, fiind acum (re)citit cu entuziasm de cronicarii de pretudindeni. La vremea scrierii lui însă, romanul lui Fallada nu corespundea orizontului de aşteptare din acea parte a Germaniei pe cale de a deveni socialistă. Fiecare moare singur a apărut pentru prima dată în 1947, dar într-o formulă cenzurată de redactorii editurii, care nu au tăiat numai cîte un pasaj pe ici, pe colo, ci chiar un capitol întreg.

Mai surprinzător este că Fiecare moare singur nu este, acum, un succes importat de pe piaţa germană de carte în străinătate, ci invers. În 2002, traducerea franceză a textului integral se vindea în peste 100.000 de exemplare, cea în limba engleză atingea numai în SUA 150.000 de volume vîndute, Penguin anunţînd că a vîndut peste 300.000 de exemplare în 13 luni, cifră prin care Fallada surclasează scriitori mult mai cunoscuţi precum George Orwell, Jane Austin sau Charles Dickens. În primăvara acestui an a apărut prima ediţie necenzurată a romanului în limba germană, la editura berlineză Aufbau.

Iulia Dondorici este traducătoare.