Iaromira POPOVICI

Cu atît mai mult dacă știai că, după întreaga poveste, urma, mai de fiecare dată, mersul la cofetărie.

„Revolta” se manifesta, de fapt, doar în jurul cozii.

Data de 15 septembrie (căci atunci începeau școlile pe vremea aceea, era bătut în cuie) avea, pentru mine, și o altă semnificație: era ziua mamei mele.

Băiețelul a crescut și s-a ajuns în etapa în care nu mai avea chef să se dea cu mine în ceva.

Așa că, la mare, la restaurant, era un fel de mic paradis.

Cred că atunci mitologia Zînei Mării a fost înlocuită, pe nesimțite, cu una mai de consum.

Noroc că la întoarcerea de pe dig ne aștepta un carusel.

În halatul meu cu pitici, cocoțată pe scaunul rotitor, trăgeam încet din pai și mă legănam.

Mama nu făcea lucrurile la întîmplare și nu mă lăsa nici pe mine să le fac așa.

Te-ntorceai cu ele, puneai cearșaful sau cearșafurile.

Noroc că nu eram prea departe de mal și că, totuși, în cele din urmă, am ieșit, nu mai știu cum.

Așa cum simțeam aceeași libertate, poate chiar mai acut, cînd dădeam cîte o fugă pînă la 2 Mai.

Simțeam, chiar cu mintea mea de copil, că e altceva. Că, într-o lume plină de granițe, găsisem necuprinsul.

Poate nu cuvintele astea erau cele care mi s-au ițit în minte, dar senzația era cu siguranță asta: una, chiar dacă exuberantă, deloc ușoară.

Iar ochii îndreptați, de fapt, inocent, dintr-o uimire legitimă asupra mea, nu făceau decît să-mi accentueze aceste întrebări și, de fapt, temeri.

La un moment dat, pe la 20 spre 30 de ani, am simțit un soi de „chemare” a maternității.

Coafurile femeilor, în anii 1970-1980, nu erau atît de direct cenzurate.

Pentru că viitorul era incert sau, dimpotrivă, înfiorător de cert în stagnarea lui.

Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele.

Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei.

Geamul meu din Giurgiului doar dusese mai departe, pe scurtă durată, mitul Zînei Mării, jucîndu-se cu privirea mea.

Bolile psihice, pe atunci, erau privite cu suspiciune și etichetate negativ.

Rîșnița cea nouă a intrat firesc în circuit, dar nu a marcat neapărat trecerea la o nouă eră în bucătăria bunicii mele.

Spun că nu eram fix ca-n filmele Disney, pentru că nu ne adunam chiar cu toții, de sărbători, la una din mesele uriașe.

Nu era nimic poetic în raportarea noastră la natură de atunci.

Eram, se poate spune, invincibilă cu armura asta de plastic: torentele și bulboanele nu mă puteau doborî.

Uneori, mai ales cînd e frumos afară, strada e pur și simplu bucurie. Te plimbi și te bucuri, fără să ai vreun motiv anume. Sau avîndu-le, de fapt, pe toate.

Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.

Originale și înduioșătoare în hidoșenia lor. Ba, de destule ori, chiar în frumusețea lor.

Pe scurt, erau cei mai frumoși și mai zdraveni ghiocei posibili.

Ei sînt doar începutul cel mai explicit al unei liste care a tot continuat.

În timp ce lumea de atunci își răcea gura în dezbateri intense, industria de Sf. Valentin înflorea.

Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.

Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.

Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.

Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Și din hamburgerii ăștia te puteai înfrupta cu mult înainte ca picior de McDonald’s să fi fost pus în România.

După 1989, Moșii Crăciun au devenit o industrie.

Moș Nicolae e primul din seria Moșilor de iarnă de la noi.

Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.

Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.

Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.

Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

De asta, amintirea perioadei de „Scufiță Roșie” devine una idilică.

De data asta, însă, ne-am hotărît să nu-l lăsăm baltă pe Costică. Așa că am plecat, mai departe, în căutarea lui.

Erau, însă, și avantaje ale situației: vrînd-nevrînd, te vedeai nevoit să dai dovadă de bravură. Erai obligat – aveai, n-aveai chef – să înfrunți „fiara” față-n față, să treci pe lîngă ea cool, ca și cum de nimic nu ți-ar fi păsat. Pe scurt, învățai să fii curajos, măcar puțin.

Licoarea rozalie din cazanul din curte a rămas, pentru mine, un semn al libertății în vremuri în care aceasta era zdravăn îngrădită.

Odată intrată în grupul de școlari și protejată de el, din potențială Scufiță Roșie deveneai pitic.

Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.