Iaromira POPOVICI

Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.

Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.

Avem tendința să ne complicăm puținele zile libere. Să le încadrăm în sisteme, să le tratăm ca pe unele de lucru în alt domeniu: cel al leisure-ului, al entertainment-ului.

În copilărie nu știam ce se serbează de Paști. Știam că se vopsesc ouă roșii și chiar, mai tîrziu, că vine Iepurașul.

E ca un moment de pauză, de oprire a ritmului „obligatoriu” al consumului.

Lumea „ușurătății ființei” a fost înlocuită cu una a gravității, în care gesturile și opțiunile fiecăruia dintre noi par să conteze altfel.

Războiul ăsta m-a făcut să mă gîndesc la multele lucruri și gesturi care mi-au luminat viața, care ne-au luminat viețile noastre, ale tuturor, într-un moment sau altul.

Logica în care trăim acum nu mai e doar cea a războiului și a păcii.

Un comportament ce-mi părea livresc și olimpian a devenit, brusc, cît se poate de uman în situația dată.

Senzația de suprarealism persistă și existența de-abia se derulează în jurul masacrelor, al morților violente, al nedreptăților fără capăt, ca un mecanism uitat.

Logica războiului și a barbariei a intrat, incredibil și inadmisibil, iar în uz.

Chiar dacă erai singur, casa era cumva vie, într-un freamăt și-un foșnet care te făceau să nu-ți fie urît.

Îmi aduc aminte de gesturi, atitudini și obiecte cîndva obișnuite acasă. O parte dintre ele, evident, s-au pierdut.

Uitarea începe cu gesturi foarte mici. Și aparent anodine. De pildă, îmi dau seama că mi-am pierdut obiceiul de a tăia pîinea.

Zăpada a devenit un fel de rara avis, o mitologie pe care o reactualizăm prin povești și poze vechi.

Nu-mi aduc aminte de nici un moment în care, în cei 16 ani pe care i-am petrecut împreună, să nu-și fi făcut timp pentru mine.

Cărțile te puteau proteja de exteriorul intruziv și manipulator.

Există și o tristețe a sărbătorilor, o melancolie a lor, de care ne dăm seama, mereu, mai curînd după ce le trece efervescența.

Cred că de atunci am învățat nu doar să fiu un fan al culturii populare, ci și un spectator critic al acesteia.

Globurile astea simple, la prima vedere, de sticlă, nu erau lipsite de poezie: aveau o oarecare fragilitate, delicatețe.

Mama avea talent la Public Relations, interacționa ușor cu vînzătorii de orice, știa cum să-i ia și cum să negocieze cu ei, și material, și emoțional.

Pe vremea lui Ceaușescu se vorbea la televizor despre „Luna cadourilor“, din cîte îmi amintesc.

Nu puteai arunca pur și simplu ceva, pentru că în spatele obiectului respectiv era, pe de o parte, așa cum spuneam, efortul celui care îl făurise și, pe de alta, al celui care îl dăruise.

Cred că singurul loc chiar non-stop era bufetul gării, și de asta Gara de Nord fusese și ea un mit pentru mine.

Apropierea tot mai amenințătoare a morții ne-a făcut să privim mai îndeaproape și mai cu interes spectacolul uman din jurul nostru.

Am învățat să mai pot scoate, întîi timid, apoi ceva mai îndrăzneț, capul de sub plapumă și să mai arunc cîte o privire la neant.

Nu ne erau la îndemînă nici industria de Halloween, nici romanele lui Stephen King, nici filmele de groază, dar nevoia de sperietură și de un anumit tip de contact cu supranaturalul exista, era prezentă.

Nici nu te gîndești, aproape că nici prin minte nu-ți trece că respectivul bunic e o ființă de sine stătătoare, care a avut și are o viață proprie, o carieră, iubiri, cum afli mai tîrziu. În momentele alea îl vezi doar în raport cu tine.

Boala nu numai că a ieșit din micile ecrane, dar a devenit tapetul vieții noastre cea de toate zilele.

Ursul Ghiță a fost purtătorul de cuvînt al defavorizaților și apărătorul diferențelor.

Ideea e că exista o anumite calitate și profunzime a conversațiilor cu oameni la care nu aveai altfel acces.

Am înțeles ce sînt locurile comune și clișeele, și de atunci am tot luptat împotriva lor cum m-am priceput.

Toată copilăria și adolescența am umblat cu săpun și prosop în geantă.

În vacanțe mi se întîmplau mereu nenorociri: cădeam, mă loveam, îmi rupeam ceva.

Te simțeai ca-n „Scufița Roșie“, amenințată mereu de cîte un lup virtual care te pîndește din tufișuri în timp ce culegi floricele și e gata să te abată de la calea cea dreaptă.

Așteptarea unei scrisori, a unui pachet, a oricărui contact cu lumea de dincolo.

Îmi aduc aminte cît de puține ustensile aveam în casă în copilărie, prin anii 1970 și 1980.

Știu că m-am dus la magazinul Fondului Plastic, care mi se părea suprema chestie și în a cărui vitrină mă uitam precum Fetița cu chibrituri, pentru că prețurile erau, în general, inaccesibile.

Era mult mai ușor de supraviețuit în cuplu, puteai pleca împreună cu partenerul la repartiție, de pildă.

A fost pentru prima dată cînd am văzut pe propria-mi piele cum funcționează sistemul. Sistemul corupt în care trăiam.

Mama a fost cu mult înaintea vremurilor și în privința vieții sănătoase și a locurilor de „retreat” și detoxifiere.

Aș putea spune că am crescut în Policlinica „Sahia“. De cînd eram în liceu, prin anii ʼ80, am fost „arondată” acolo, mama lucrînd la Arhiva Națională de Filme.

S-a schimbat ceva radical atunci, aerul a devenit cu adevărat de vară, în ciuda dezastrelor casnice  care încă își urmau cursul, în virtutea unui haos prestabilit.

Făceam parte dintr-o minisocietate și dintr-o ierarhie uneori dificil de dus și, de destule ori, nedreaptă.

Să pleci în Occident, chiar în anii ’70, era ca și cum ai trece pe lumea cealaltă.

Pentru mine, drumul acolo era probabil cu atît mai misterios cu cît era legat de o lume în care părea imposibil să ajungi: lumea „cealaltă”.

La școală ne puneau mereu să scriem compuneri despre Mama. S-o descriem, s-o poetizăm, să-i dedicăm ode. De 8 Martie, să-i facem flori din hîrtie creponată. În „Puiul”, „Fefeleaga” sau „La Vulturi”, să-i studiem ipostazele tragice. La desen, să-i facem portretul în culori calde.

Sosită dintr-un loc în care eram, la română și limbi străine, un soi de chior în țara orbilor, aici mi-am găsit nașii.

Mă îmbrăcasem precum Sailor din Wild at Heart (de care încă nu știam) cu jacheta lui din piele de șarpe, ce purtam era simbolul individualității mele și al libertății mele.

Amenințarea cu o viață nefericită la țară, în locul uneia fericite la o întreprindere dintr-un oraș, poate chiar din București, cu un salariu mai mare, a mai venit și cu alte ocazii.