Iaromira POPOVICI

Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.

Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.

Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.

Dar și hidoase, supradimensionate, diforme, chiar horror, inimi din blană.

După ce le terminam, la blană, ne luam inimile-n dinți și ne strecuram sub plăpumile ca niște armuri.

Nu trăiam într-o lume care să te izbească prin culorile ei tari.

În rest, în afară de verile la țară, lîngă Cîmpulung Muscel, bunica mea a rămas o vajnică exponentă a interioului.

Și ce pierdeam în noaptea de 31, recuperam a doua zi, la „Dacă doriți să revedeți...”.

Cel mai frumos dintre toate globurile, pentru mine, era cel cîntător. Era un glob albastru, translucid.

Sau nu neapărat alegea, ci atunci venea și rîndul acestei cumpărături, pur și simplu.

Cred, chiar, că am scris și eu odată, ba chiar am participat la un concurs cu ocazia unei aniversări Disney.

Poveștile lor nu mi-au diminuat cu nimic credința în Moși.

Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.

Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.

Cert e că, în ciuda condițiilor aparent vitrege, m-am simțit acasă acolo.

Ci păstrîndu-ne, dacă nu auriul, măcar aspirația către el. Și o portiță de acces.

Era paltonul ideal, cu care puteai ieși și înfrunta, fără frică, orice intemperii.

Nu erau chiar precum pantofii lui Dorothy. Dar o să mi-i amintesc mereu. Fără exagerări. Cu un zîmbet.

Natura îmi oferea tot soiul de daruri de-ale ei pe care nu numai că le puteam privi, dar le și puteam culege.

Cei mai mulți copii aveau o săpunieră cu un săpun mai mic în ea. (Dacă se putea sau se găsea.

Cu atît mai mult dacă știai că, după întreaga poveste, urma, mai de fiecare dată, mersul la cofetărie.

„Revolta” se manifesta, de fapt, doar în jurul cozii.

Data de 15 septembrie (căci atunci începeau școlile pe vremea aceea, era bătut în cuie) avea, pentru mine, și o altă semnificație: era ziua mamei mele.

Băiețelul a crescut și s-a ajuns în etapa în care nu mai avea chef să se dea cu mine în ceva.

Așa că, la mare, la restaurant, era un fel de mic paradis.

Cred că atunci mitologia Zînei Mării a fost înlocuită, pe nesimțite, cu una mai de consum.

Noroc că la întoarcerea de pe dig ne aștepta un carusel.

În halatul meu cu pitici, cocoțată pe scaunul rotitor, trăgeam încet din pai și mă legănam.

Mama nu făcea lucrurile la întîmplare și nu mă lăsa nici pe mine să le fac așa.

Te-ntorceai cu ele, puneai cearșaful sau cearșafurile.

Noroc că nu eram prea departe de mal și că, totuși, în cele din urmă, am ieșit, nu mai știu cum.

Așa cum simțeam aceeași libertate, poate chiar mai acut, cînd dădeam cîte o fugă pînă la 2 Mai.

Simțeam, chiar cu mintea mea de copil, că e altceva. Că, într-o lume plină de granițe, găsisem necuprinsul.

Poate nu cuvintele astea erau cele care mi s-au ițit în minte, dar senzația era cu siguranță asta: una, chiar dacă exuberantă, deloc ușoară.

Iar ochii îndreptați, de fapt, inocent, dintr-o uimire legitimă asupra mea, nu făceau decît să-mi accentueze aceste întrebări și, de fapt, temeri.

La un moment dat, pe la 20 spre 30 de ani, am simțit un soi de „chemare” a maternității.

Coafurile femeilor, în anii 1970-1980, nu erau atît de direct cenzurate.

Pentru că viitorul era incert sau, dimpotrivă, înfiorător de cert în stagnarea lui.

Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele.

Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei.

Geamul meu din Giurgiului doar dusese mai departe, pe scurtă durată, mitul Zînei Mării, jucîndu-se cu privirea mea.

Bolile psihice, pe atunci, erau privite cu suspiciune și etichetate negativ.

Rîșnița cea nouă a intrat firesc în circuit, dar nu a marcat neapărat trecerea la o nouă eră în bucătăria bunicii mele.

Spun că nu eram fix ca-n filmele Disney, pentru că nu ne adunam chiar cu toții, de sărbători, la una din mesele uriașe.

Nu era nimic poetic în raportarea noastră la natură de atunci.

Eram, se poate spune, invincibilă cu armura asta de plastic: torentele și bulboanele nu mă puteau doborî.

Uneori, mai ales cînd e frumos afară, strada e pur și simplu bucurie. Te plimbi și te bucuri, fără să ai vreun motiv anume. Sau avîndu-le, de fapt, pe toate.

Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.

Originale și înduioșătoare în hidoșenia lor. Ba, de destule ori, chiar în frumusețea lor.