Vremuri și jucării
În copilăria mea din anii 1970 primeam, de obicei, de la diverșii Moși, jucării. Jucăriile de atunci, destul de limitate ca număr și model, erau departe de cele de acum. Dar cu atît mai dorite. De altele, oricum, nu știam. Sau am început să știu cînd o parte din membrii familiei extinse și dintre prieteni au emigrat. Din cărțile poștale ori pozele trimise am văzut Paradisul de pe „Lumea cealaltă”. Toate culminînd cu două poze pe care un prieten proaspăt plecat mi le-a trimis din Disneyland (dintre care una era cu el alături de Motanul și Vulpoiul din Pinocchio, și alta cu Mickey): acelea au rămas, mult timp, idealul.
Dar, pînă atunci, ne bucuram de jucăriile existente în magazinele comuniste ale epocii. Care ni se păreau formidabile, atît cît erau. Cel puțin mie mi se păreau. Erau, în primul rînd, cele de cauciuc. Pentru că și părinților le plăcea să intre în jocul copilăriei, mi le cumpărau cam pe toate cele care apăreau.
Dintre ele îmi amintesc cîinii, excesiv de realiști, din cauciuc. Unul alb și vesel, cu zgardă la gît, și altul de un maroniu lucios, întins pe burtă, într-o poziție ușor ireală. Cel alb cu zgardă avea și un „fiu”: un cățel aproximativ asemănător cu el, dar mai mic.
Mai exista un motan încălțat, personajul din poveste, cu cizmulițe roșii și într-o poziție care s-ar putea numi sfidătoare, dacă n-ar fi fost un soi de rigiditate a expresiei (împărtășită de toate exemplarele din serie). Vreo două Scufițe Roșii, una mai mică și mai îndesată, și alta mai înaltă și mai convențională.
Pe Lup nu l-am avut niciodată. În schimb, era o vulpe, cu un bot excesiv de ascuțit și o coadă supradimensionată, și cu niște ochi care, nu mai știu exact de ce, mă înspăimîntau. O asociam cu lupul de pe coperta cărții ilustrate Capra cu trei iezi, care era cu adevărat horror: cu un bot imens, deschis și plin de colți, cu o limbă atîrnîndă, pare-mi-se, și cu o cușmă prea înaltă pe ochi. În fiecare seară, înainte de culcare, o rugam pe mama să pună cartea cu fața lupului la perete. Iar pe vulpe n-o țineam chiar lîngă mine.
Dar dintre cei de cauciuc, vedetele erau personajele Disney. Fiindcă, în România comunistă, am crescut în cultul și mitologia Disney. La televizor se mai dădeau desene animate cu Mickey, Donald, Chip și Dale. La cinema rulau filmele clasice Disney, precum Albă-ca-Zăpada, Doamna și vagabondul, Pisicile aristocrate, Cartea junglei, Pinocchio, Bambi.
Și, culmea, la chioșcurile de ziare de pe lîngă Piața Progresul se găseau revistele Disneyland și Mickey Mouse. E drept că nu chiar mereu și că trebuia ori să dai o mică șpagă, ori să stabilești o relație amicală cu vînzătorul ca să intri în posesia lor. Cert e că reușeam să le am cam în fiecare săptămînă și le citeam cu sufletul la gură, din scoarță-n scoarță.
Știam totul despre personajele de acolo. Chiar și despre cele care nu erau prezente și-n imaginarul românesc, precum Robin Hood ori Dragonul Elliott. Eram o enciclopedie în materie de vieți de personaje de desene animate. Rezolvam și jocurile, citeam și scrisorile de la cititori. Cred, chiar, că am scris și eu odată, ba chiar am participat la un concurs cu ocazia unei aniversări Disney.
Cert e că toate astea mă făceau foarte fericită. Și că mi-am perfecționat engleza în toată această baie de Disney. Dar, revenind la capitolul jucării: vedete erau personajele Disney. Mickey, Donald, Pluto, Bambi erau jucării mari, realiste și intens colorate, tot din cauciuc, aduse din Iugoslavia. Unele dintre ele își aveau perechile românești, aproximativ asemănătoare. Poate doar în niște nuanțe mai palide.
Modelele de jucării nu se termină nicicum aici. Dar despre altele în articolul următor.
