Colecții de toamnă
În fiecare toamnă, printre altele, aveam obsesia colecțiilor. Natura îmi oferea tot soiul de daruri de-ale ei pe care nu numai că le puteam privi, dar le și puteam culege. Și apoi colecționa.
Școala, de altfel, ne încuraja în direcția asta. Pe vremea de atunci, de prin anii 1970, se făceau ierbare. Ni se cereau ierbare. Eram sfătuiți să ținem un ochi treaz către natură, dar și să ne bucurăm așa cum numai noi, oamenii, știm să ne bucurăm de darurile ei: și anume însușindu-ni-le și presîndu-le cu grijă, într-o carte groasă, pe cele care se pot presa. Și apoi lipindu-le cu grijă în caietul de Științele naturii. Apropriindu-ne roadele ei, privîndu-le de intempestivul și sălbăticia lor, aliniindu-le altor posesiuni omenești.
Dar, dincolo de obiceiurile prea domestice ale școlii, de dinainte de începerea ei, toamna mă îndemnase, deja, la cules. Pe mine, asemenea nenumăraților copii care se perindau însoțiți de părinții lor prin parcuri și care încercau să transforme o plimbare strict sănătoasă și în altceva. Într-o joacă, pînă la urmă, simplă. Care nu avea nevoie de prea mult și de prea complicat ca să-ți declanșeze imaginația și să te ajute să glisezi puțin pe marginea realității.
Cînd mergeai de mînă cu mama, tata, bunicul ori nașa pe aleile din Tineretului ori Herăstrău, și era toamnă, n-aveai cum să nu-ți arunci privirea, măcar o clipă, în jos. Pe trotuar. Pe dalele pe care înaintai. De altfel, îmi amintesc cu exactitate că privirea mea de copil arareori se înălța spre cer, cum face, azi, ceva mai des, cea de adult. Cel mai frecvent răscolea pietrele și șanțurile asfaltului pe care călcam, căutînd orice s-ar fi ivit și născocind jocuri. (Unul dintre ele fiind arhicunoscutul și practicatul joc al necălcării pe marginea dalelor din parc, ci doar în interiorul pătratelor.)
Alt joc, mai simplu, era detectarea micilor daruri ale naturii căzute din cer, adică din copacii din jur: frunze, castane, ghinde. Mai ales la începutul toamnei erau o puzderie de opțiuni, de materii și culori. Cu ochii mereu după ele, nu aveai cum să te plictisești. Castanele puteau fi gata ieșite din coajă și proaspăt lustruite, lucind de-a dreptul. Ori ieșite de mult de-acolo, deja mai curînd negre decît maro și cu coaja bătucită. Sau, și mai palpitant, în coaja lor verde și țepoasă. Care mie, uneia, cel puțin, îmi dădea oarecari fiori. Țin minte că mă apropiam de ea cu băgare de seamă, ca de un arici care, nu se știe cînd și cum, într-o doară și dintr-o toană, ar fi putut țîșni să mă înțepe.
Era un întreg ritual s-o decojesc și să scot castana proaspătă din ea, precum un pui dintr-un ou. Să văd peste ce fel de „pui” dau și apoi să-l pun la colecție. Din castane se puteau face omuleți și animale dacă înfigeai chibrituri în ele. Bomboane și pietre prețioase – dacă le înveleai cu poleielile din altă colecție (cea de ambalaje). Împreună cu ghindele și frunzele colorate, alcătuiau „colecția de toamnă”. Care, spre deosebire de celelalte colecții, nu era perenă, ci sezonieră, reînnoită în fiecare an.
Nici goana după frunze nu era ușoară. Erau, precum știm, de toate formele și culorile. În ceea ce le privește, chiar era o lecție a naturii: învățam forme și nuanțe, ne educam gustul în privința lor. Instinctiv, știam ce combinație de culori „mergea” uitîndu-ne la o frunză sau alta. Deveneam experți în alegerea lor, chiar dacă era vorba de o treabă efemeră. Care putea ține uneori doar o zi, sau chiar o oră, în funcție de calitățile bietei frunze pe care o ridicam de jos.
Dar nu conta efemerul ăsta. Continuam să fiu fascinată de alegerea micilor prăzi din natură și de diversitatea infinită a lor. Pe undeva, poate înțelegeam și alte lucruri, alte sensuri mai profunde, precum cel al expresiei „ca o frunză-n vînt”, de pildă. Dar despre asta cu altă ocazie.
