Vechi obiceiuri (ne)sănătoase
Diminețile mă mai trezeam în aburii cafelei, încă adevărate, pînă la un moment dat. Dar și ai țigărilor. Nu pot spune că mă deranja mirosul. Eram obișnuită cu el, vrînd-nevrînd.
Astăzi, cînd știm ce și cum, legat de tutun, am putea spune că am fost un fumător pasiv. Tatăl meu fuma mult, aproape că nu mi-l amintesc fără aura de fum. Bunica mea fuma de cînd se trezea, și nu oricum, ci dintr-un țigaret. Și unul, și celălalt nu cred că și-ar fi putut duce fiecare zi la bun sfîrșit fără acest obicei pernicios (care, de altfel, le-a și grăbit amîndurora sfărșitul).
Primul gînd care ne-ar trece prin cap aici ar fi că nu știau. Că oamenii nu erau informați, pe atunci, că „tutunul dăunează grav sănătății”, că eram cu toții biete victime inocente. Dar lucrurile nu stăteau chiar așa. De fapt, și unul, și celălalt știau. Știau mai mult decît bine că obiceiul ăsta îi pierde. Dar nu puteau altfel și-i dădeau înainte. Nu cu patru-cinci țigări pe zi, ci cu mult peste zece.
Aici veți spune că aveau instincte proaste, autodistructive. Că se sinucideau, lent, cu bună-știință. Nici asta, însă, nu era adevărat. Lucrurile nu erau atît de radicale: undeva, în adîncul sufletelor și al minților lor, erau conștienți că ceea ce fac va avea consecințe. Dar gîndul ăsta rămînea îngropat confortabil, în ciuda continuei cicăleli a apropiaților: și bunicul meu, și mama mea le atrăgeau atenția tot timpul. Bunicul meu am înțeles că a încercat chiar, la un moment dat, o intervenție-n forță: i-a spus, pur și simplu, tranșant bunicii mele să se lase de fumat, că nu mai suportă. Bunica mea, atunci – cel puțin așa mi-a parvenit povestea –, și-a făcut geamantanul și a vrut să plece de-acasă. Dacă era de ales între bunicul meu, în varianta hipersănătoasă, dar teroristă, și libertatea fumatului, alegea fumatul. Evident că bunicul meu a cedat. Și a înțeles că fumatul e unul dintre subiectele tabu dintre ei. Oricît de casnică ar fi fost bunica mea, își avea evaziunile ei, bine delimitate: fumatul o ținea în priză printre, pînă la urmă, anostele activități ale zilei.
Fumase, de altfel, de pe la 14 ani, de cînd intrase la un pension. Deși fusese a 14-a dintr-o familie de negustori de pe lîngă Cîmpulung Muscel, iar mama ei murise la scurt timp după ce o născuse pe mezină, bunica mea intrase la pension. Dovadă stau pozele cu șirurile de fete în negru, cu gulerașe albe, brodate, și părul prins în fileu pe care mi le-a arătat. Crescută de frații mai mari, și ei, în general, negustori, și de nevestele lor, bunicii mele i s-a asigurat, totuși, o educație normală. Normală pentru fetele de-o anumită condiție (aș zice medie cu aspirații, poate chiar clasa mijlocie de azi), care urmau, în general, să devină neveste. Erau și cîteva care au urmat o facultate, dar asta nu se-ntîmpla în mod obișnuit. Bunica mea ar fi vrut, poate, dar n-a insistat: s-a conformat cutumelor epocii și mediului din care făcea parte. Ceea ce n-a împiedicat-o, însă, să-și aibă micile ei evaziuni și revolte: fumatul era una dintre ele. O alta era obiceiul nopților albe: Tincuța citea pînă tîrziu, la foarte micul ei bec de lîngă patul cu cuvertură de blană artificială roz. Citea, în general, cărți romantice. Romane de dragoste pasionale, cu iubiri pe viață și pe moarte, pe care nu le puteai lăsa din mînă doar pentru că trecuse de 12 noaptea. Așa petrecea ea destule nopți albe, într-o libertate bovarică. Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele. Dintre ficțiune și realitate.
Va urma.
