Valuri
Marea în sine, dincolo de nemărginirea ei, era tulburătoare. Contactul cu ea, mai ales prima dată după un an de absență, nu mă lăsa niciodată indiferentă. Valurile mă intrigau și mă speriau, de fiecare dată.
În aproape fiecare primă zi la mare, mă duceam mai întîi pe plajă să mă joc cu valurile. Era momentul meu de libertate: nu începeam direct programul, conceput de nu știu ce autoritate nevăzută (și în strictețea căruia mama sigur avea ceva de spus). Nu trebuia încă să mă dezbrac, să mă ung, reglementar, și să mă întorc pe o parte și pe alta ca un șnițel în tigaie. Era unul din acele momente „dintre”, de dinainte sau de după, cînd timpul propriu-zis, cel serios, al evenimentului, nu a început încă, precum în seara de 24 decembrie cînd încă nu ai ajuns acasă cu cadourile și mai hălăduiești. Atunci tensiunea așteptării e maximă, încă îți mai poți imagina în voie ce va fi, aproape fără limite. Lumea ți-e deschisă.
Senzația asta o aveam întotdeauna și cînd coboram pentru prima dată pe plajă. Doar ca să fiu mai aproape de mare, ca s-o simt, să mă las în mrejele ei. Atunci mă jucam de obicei cu valurile, nu le lăsam să mă prindă, acolo, la mal: și totuși, chiar dacă mă aflam în zona de siguranță, un fior tot mă străbătea cînd le vedeam spuma îndrăzneață cum se îndreaptă spre mine. Le priveam ca hipnotizată și aproape că nu mă puteam da la o parte din calea lor.
Seara, în timpul „obligatoriilor” plimbări pe dig pentru aerosoli, simțeam valurile și mai puternic. De dig se izbeau în toată puterea cuvîntului. Atunci, cu atît mai mult, fiorul se insinua mai abitir și mai adînc: erai cam fără apărare, la voia lor.
Dar cel mai rău era noaptea, în hotel. Hotelul din Mangalia în care am stat mai toată copilăria era foarte aproape de mare. Nu numai că vedeai marea, pe geam, ci o și auzeai mereu. Te culcai și te sculai în sunetul ei, în sunetul valurilor care se spărgeau de țărm. Aparent, era un zgomot monoton, de fundal. Dar, de fapt, ți se insinua, îți pătrundea în oase și în suflet. Era încă o limită pe care marea ți-o încălca: aceea dintre conștientul și subconștientul tău. Rumoarea valurilor trezea în tine un soi de tumult: în mine, cel puțin, trezea. Visam, cam în fiecare noapte, cum marea năpădea hotelul, cum năvălea peste el, de fiecare dată într-o altă variantă.
Ziua, cînd mergeam la plajă, ne făceam că nu ne pasă de valuri. Sub strălucirea soarelui, deveneau, brusc, insignifiante și prilej de joacă. Păreau diminuate și supuse de fojgăiala mulțimii. Ca și cum numărul mare de vietăți mici ar fi putut stăpîni în vreun fel imensitatea mării.
Așa că intram în ea chiar cînd erau valuri, ca să sărim peste ele. Cînd venea valul, cînd îi vedeai spuma ce din dantelată devenea agresivă, săreai, pur și simplu, cît de sus puteai. Asta era metoda, deloc subtilă. Nu presupunea nici o tehnică anume, ci doar să prinzi momentul. Am practicat-o de nenumărate ori, de obicei în grupuri mici și vesele, și a funcționat. Părea imbatabilă.
Pînă într-o zi, cînd un val uriaș venind peste mine, nu a mai funcționat. Am sărit cît am putut, dar n-a mai fost suficient. Valul m-a băgat sub apă, deși eram deja mai mare, aveam vreo 12-13 ani. Țin minte foarte bine forța și perfidia lui, a valului care parcă-mi făcea în ciudă, cu „tehnicile” mele puerile cu tot. Îmi amintesc cu claritate senzația de neputință: sub apă eram cu ochii deschiși, dar nu puteam face nimic, valul își făcea mendrele cu mine.
Noroc că nu eram prea departe de mal și că, totuși, în cele din urmă, am ieșit, nu mai știu cum. Dar cînd am scos capul din spumă, mă simțeam ca poposită de pe alte meleaguri. Totul se petrecuse cît ai clipi din ochi, de fapt.
Am ieșit atunci repede din apă și cu greu am mai intrat cînd erau valuri. Am aflat, de-abia atunci, că metoda mea era de două parale, că trebuie să acționezi cu totul altfel cînd vine un val. Am rămas însă cu frica celor cîteva clipe subacvatice și, încet-încet, n-am mai intrat mai deloc în apă cînd erau valuri. Le-am privit doar de la țărm, cu lașitate și cu voluptatea celui care adastă pe margine.
