Străluciri
Unchiul meu suna la ușă, cum spuneam, în calitate de Moș Crăciun, în fiecare seară de Ajun pe la 21,30. Eu eram în al nouălea cer, pluteam pur și simplu cînd auzeam soneria. Toată lumea se repezea spre intrare și-l primea cu căldură pe Moș.
Mereu i se puneau aceleași întrebări: dacă vine de departe și e obosit, și dacă nu vrea ceva de mîncare, o sarma… Mereu răspundea că nu poate, că se grăbește, că trebuie să ajungă și la alți copii și că, oricum, deja mîncase. Avea barbă, căciulă roșie și un sac voluminos de fiecare dată. Vorbea mai încet, nu chiar șoptit, dar cu o voce ușor gîjîită, pe care o puneam pe seama vîrstei.
Pînă să ajungă în camera mea, la recamierul roșu umplut cu burete pe care toată familia stătea aliniată, Moșul era chiar timid. Odată ajuns în fața bradului și a noastră, parcă se transforma într-o altă persoană. Se însuflețea cît ai zice pește, devenea vioi, uitîndu-și, brusc, vîrsta. Chiar obraznic, aș zice. În orice caz, glumeț. Făcea glume una după alta, sigur pe el: nu se știe cum, dar părea tobă de informații în ce-l privea pe fiecare dintre membrii familiei.
Căci toți aveau cîte un cadou. Nimeni nu era pur și simplu uitat pe recamier. Fiecare era scos din amorțeala lui și băgat în seamă. Doar eu trebuia să-mi recit ori să-mi cînt repertoriul. Dar ceilalți erau nevoiți măcar să răspundă la o întrebare sau să contracareze o glumă. Toți primeau cîte ceva.
Era mai mult decît frumos. Mie, uneia, cel puțin, mi se părea perfect. Eram toți împreună, cît de fericiți se putea. Nimeni nu era lăsat pe dinafară: chiar micile ironii își aveau rostul lor, nu erau cu adevărat supărătoare. Eram cu toții sănătoși, și tatăl meu, și bunica mea, fumătorii înrăiți ai familiei. Erau cu noi și nașa mea și mama ei, cele care, în scurt timp, aveau să emigreze în Austria și apoi în Germania. Erau încă anii 1970, în care ceaușismul era, cel puțin aparent, suportabil: nu muream, încă, de foame și de frig.
Bradul – de fapt, molidul, dar cui îi mai păsa? – strălucea pe fundal, cu steluțe mii și mii. La propriu strălucea așa, pentru că majoritatea globurilor erau din sticlă. Așa se găseau pe atunci, roșii, verzi, galbene, albastre, argintii, portocalii. De diverse forme, puține mai cu imaginație. Nu existau, de pildă, îngeri ori alte creaturi supranaturale. Miraculosul era interzis, oficial. Mai scăpau cîte un om de zăpadă și cîte un Moș. (Moș Crăciun fusese tăiat de pe listă, dar înlocuit cu alter ego-ul lui laic și de întreprindere, Moș Gerilă.) Se mai nimerea și cîte o ghindă, o ciupercuță, o mașină, o sanie, un iepure sau vreun cățel. Tatăl meu mă învățase să le punem pe culori și pomul nostru arăta ca o hartă a unei lumi imaginare.
Cel mai frumos dintre toate globurile, pentru mine, era cel cîntător. Era un glob albastru, translucid. Cînta „Stille Nacht“, suav, dar și un pic hîrîit. Asta pentru că era spart într-un loc și lipit cu scotch. Avea o sfoară aurie, cu mîner, de care trăgeai ca să pornești muzica. Și o istorie în spate: îl primise mama de la un personaj important din tinerețea ei.
Globul ăsta albastru ca cerul în noapte completa strălucirile. Strălucirile globurilor din brad. Ale lumînărilor care adăstau molcome pe crengi, ale artificiilor chinezești pe care le aprindeam, nesmintit, în fiecare seară de Ajun după ce pleca Moșul. Și mai ales ale oamenilor așezați pe recamierul roșu din burete, deasupra carpetelor chinezești. Cînd stăteau aliniați acolo, așteptînd să-i „scoată Moșul la tablă”, erau chiar strălucitori în „mica” lor fericire.
