Frig și acasă
Cînd venea frigul, mai ales prin anii 1980, toată lumea din familii devenea, brusc, vigilentă. Lupta pentru supraviețuire se întețea, deodată. Pentru că, așa cum se cam știe, caloriferele erau îndeobște reci. Nu „se dădea” căldură. Și fiecare se descurca așa cum știa el mai bine.
Noi aveam o rezistență. Un aparat făcut în jurul unei rezistențe, undeva la unchiul meu la institut, din cîte-mi amintesc. Îl băgai în priză și rezistența se înroșea. Era protejată de o carcasă metalică, nu părea să te pună în pericol de incendiu.
Țin minte că dormeam cu ea chiar. Era prea frig ca s-o mai scot din priză. Ori ca să mă mai gîndesc dacă și cît e de periculoasă. Îmi amintesc lumina ei roșiatică, o dungă în noapte. Care, deși poate n-ar fi trebuit, îmi dădea un sentiment de siguranță. Era căminul din inima casei, în felul ei modest. Nu ne strîngeam neapărat în jurul ei, căci era doar pentru mine, în camera mea. Dar tot precum un astfel de cămin funcționa, chiar la modul simbolic. Îmi asigura chiar supraviețuirea. Dar era și mai mult de atît: aducea o notă caldă într-o lume, altfel, cam cenușie.
Blocul nostru, deși era în centru, era unul dintre cele urîte și cenușii socialiste. Fără sare și piper, fără personalitate. Eu îl iubeam, mie-mi plăcea, deși, astăzi, dacă l-am privi obiectiv, n-ar fi mare lucru de plăcut la el, nici pe dinăuntru, nici pe dinafară. Pe dinăuntru era întunecat și friguros. Și ușor inundabil. Asta pe de o parte, pentru că respectivul bloc fusese construit față în față cu un altul, mai vechi. Dar și fiindcă apartamentul nostru era situat la parter. Și, ca atare, supus intemperiilor.
Cînd ne-am mutat, era inundat. Ne-a trebuit ceva timp să scăpăm de apa întunecată care-l invadase și să uscăm pereții. I-am uscat, dar răceala lor a rămas. Și lumina lui gălbuie și deloc aurie, a unui soare ajuns acolo cumva pe căi piezișe, la mîna a doua. Pe mine, una, însă, toate lucrurile astea nu m-au deranjat cine știe ce. Nu se știe cum și de ce, am avut, cum se spune azi, un „feeling bun” în ce-l privește. De cînd părinții mei au tot făcut eforturi să evadăm din apartamentul nostru de două camere din Șoseaua Giurgiului și am „încercat” mai multe case, nici una nu mi-a plăcut. Nici una nu mi-a corespuns. Toate mi-au dat o senzație de frig.
Și, culmea, tocmai cel mai friguros dintre ele, cel aproape de Piața Lahovari despre care am tot vorbit, mi s-a părut cel mai călduros. Așa l-am simțit eu: l-am adoptat aproape din prima. M-am simțit acasă acolo. În ciuda nu doar a inundațiilor, răcelii și întunecimii, ci și a faptului că era la parter. Și, pînă am pus gratii la geamuri, am trăit mereu cu o oarecare îngrijorare. În ciuda băieților în costume cenușii, la propriu, care, pînă să sosească Ceaușescu în zona Romană, îi pregăteau calea fofilîndu-se prin fața geamlîcului nostru de la baie ori chiar a celor din casă, care dădeau într-o curte interioară. Și a faptului că puteam vedea, literalmente, ce se întîmplă în blocul de vizavi, care era la o aruncătură de băț de al nostru. Eram la curent cu drama motanului negru pe nume Musa (am aflat ulterior) de pe la etajul 2, care era mereu scos pe balcon de către stăpîna lui rotofeie, în ciuda protestelor lui vehemente care puteau dura și ore.
Chiar mai îndeaproape o puteam vedea pe vecina de vîrsta mea, o fată de liceu ca și mine, cu care deja mă salutam, care-și făcea lecțiile în camera de vizavi de camera mea, unde făceam și eu același lucru. Care mi-a dat într-o zi de știre că mi-a luat foc tigaia în care pusesem doar ulei și nu și ouă, pentru o posibilă omletă. A gesticulat disperată pe geam, pînă m-am dus la bucătărie și am stins focul. Tigaia ardea, într-adevăr, cu o flacără prea vie.
Ma sînt multe de povestit și despre frig, și despe blocul nostru. Cert e că, în ciuda condițiilor aparent vitrege, m-am simțit acasă acolo.
