Plutire și pai
Pe plajă, pînă pe la 12 ani, să zicem, am urmat fidel regulile mamei. Dar apoi a venit o vîrstă de la care au început să fie încălcate. De pe la 12-13 ani am mers la înot. La hotelul din Mangalia la care stăteam era și o bază de tratament, puteai face tot ce-ți dorea inima ca să te pui în formă, de la nămol la bazin de sulf, saună și masaj. Tot ce era mai fancy pe vremea aceea.
Mama a încercat să mă ia și pe mine la toate acele proceduri, explicîndu-mi pe îndelete cum și de ce fac bine. Nu a reușit să mă convingă: am încercat cîteva și m-am plictisit de moarte. Singurul loc în care mi-am găsit rostul a fost la piscina hotelului. O piscină încălzită, foarte curată, cu apa crescînd de la mică la adîncă. Și cu un profesor de înot răbdător, cumsecade și perseverent. Cu care am prins aripi. Profesorul m-a învățat un înot fără pretenții de competitivitate. O înaintare lentă pe luciul apei, cu capul aproape complet în afară, împingînd puternic, dar silențios din picioare. Mi-a deslușit secretul respirației, secretul rezistenței ei pe termen lung. Pînă la urmă, pe cel al plutirii paradiziace. După cîteva încercări ratate, am prins șpilul și de atunci nimeni nu m-a mai putut opri: mă îndreptam liniștit, dar hotărît, spre celălalt capăt al bazinului, cel în care nu-i atingeai fundul. Nu mă interesa ce era în jur, vedeam ca prin ceață, era un peisaj de fundal. Faptul că înaintam aproape pe nesimțite, că nimic nu-mi împiedica plutirea era incredibil. Dar mai neașteptată mi se părea fericirea pe care o descoperisem cu ajutorul acestei plutiri. Era o fericire simplă, pe care mi-o puteam genera singură doar prin această străbatere lină a luciului apei. Și de care nu mă mai săturam.
Mersul la bazin mi-a dat și o oarecare independență. Mama nu venea întotdeauna, așa că era unul dintre puținele locuri în care eram pe cont propriu. Am constatat, încă de atunci, raportarea diferită la cei din jur, la lume în general pe care ți-o dă singurătatea. Mai întîi, ești mai deschis către exterior și, ca atare, observi atitudinile și privirile celor din jur. Apoi devii mai responsabil, pentru că nu mai e nimeni la îndemînă să-ți poarte de grijă și toate amănuntele sîcîitoare pe care mama sau bunicii le rezolvau altădată îți revin în sarcină, acum, doar ție. De la spălatul atent la duș, așa cum te învățase mama ta, fără să atingi aproape nimic, ca-ntr-un joc periculos, pînă la mersul la bar de după. Un întreg ritual care, cel puțin la început, mi se păruse dificil: îl îndeplineam cu pași nesiguri, fără certitudinea că am ales varianta cea mai bună a fiecărei acțiuni întreprinse. Cu timpul, m-am rodat: gesturile, de la găsirea singurului colț relativ curat în care să-mi agăț prosopul pînă la uscatul corect cu foehnul, mi-au intrat în reflex. Au devenit ca un balet inestetic, dar legat, pe care-l repetasem de prea multe ori ca să-i mai încurc pașii.
Cireașa de pe tort era mersul la barul hotelului. Singură, de obicei în halatul meu alb cu pitici verzi și portocalii și cu glugă. După o zi-două de timiditate evidentă, învățasem să mi-o maschez într-o aroganță stîngace. Deși îmi simțeam singurătatea ca pe un imens clopot de oțel pe care-l purtam pe umeri și care mă-mpiedica în mișcări, mă cocoțam aparent nonșalantă pe scaunul înalt și rotitor de la bar. Iar apoi, după ce mă roteam puțin, ca să arăt lumii că-i stăpînesc mișcările, comandam veselă, de parcă lumea ar fi fost a mea, un Pepsi. Și da, era un eveniment că se găsea acolo, căci asta nu se mai prea întîmpla în multe alte locuri. Iar Pepsiul nu venea în sticla cunoscută. Ci într-un pahar lung și înalt, mai elegant decît văzusem eu vreodată și mai ales cu gheață și pai.
În halatul meu cu pitici, cocoțată pe scaunul rotitor, trăgeam încet din pai și mă legănam. Nu știu dacă mă simțeam ca o divă, căci pe vremea aceea habar n-aveam ce era asta, dar știu că lumea era a mea. După fericirea plutirii fără limită venea și aceasta, mai meschină, dar destul de consistentă, a luării în stăpînire a lumii. Sau măcar a unui colțișor al ei.
