(Pre)Maternitate
La un moment dat, pe la 20 spre 30 de ani, am simțit un soi de „chemare” a maternității. Pe undeva, cumva, s-a copt în mine sentimentul ăsta. Nevoia asta.
Poate și pentru că mama mea mă adusese pe lume tot la 28 de ani. Și-mi tot vorbise despre asta, conturîndu-se, din povestiri, un fel de vîrstă mitologică.
La puțin timp după ce s-a copt senzația, s-a petrecut și coacerea concretă: mi s-a comunicat, oficial, că o altă ființă a prins viață înăuntrul meu. Ceea ce mi s-a părut miraculos, chiar incredibil (în ciuda senzației persistente de greață care, ce-i drept, a trecut în scurt timp).
Am făcut tot ce trebuia făcut, conștiincios. Dar nu asta a fost interesant. Ci neașteptata legătură cu ființa care, la fel de miraculos, a început să-și facă simțită prezența în interiorul meu. Ceea ce mă făcea să mă simt precum lupul din „Scufița Roșie“ într-o variantă nesîngeroasă.
De la primele fluturări, făptura ce sălășluia în mine s-a dovedit un partener. Am început să vorbesc cu ea mai toată ziua, să-i împărtășesc din preocupările mele, să-i explic ce văd, ce aud. Instinctiv, nu i-am oferit o variantă brută a lumii din jur: am învățat să i-o „mestec”, să-i prezint un chip al realității care să i-o facă apetisantă. Care să-i dea ghes să vrea să facă parte din ea.
Cînd eram pe stradă, de pildă, îi spuneam cam pe unde sînt și ce văd. Nu chiar așa direct și frust, cu toate imperfecțiunile. Ci mai poetic. Îi prezentam nu o lume decrepită și cu tendințe derizorii, cum era, de multe ori, cea pe care o străbăteam. Ci una luminoasă, chiar dacă nu orbitoare. Plină de speranță.
Pe la trei-patru luni ale sarcinii, cred, la un moment dat am căzut pe gheață. Mergeam destul de mult pe jos, chiar iarnă fiind. Nu aveam restricții, pentru că, în general, mi-era bine. Țin minte îngrozitorul sentiment de panică atunci cînd am căzut. Mi-era o frică neagră, irațională, ca micul alien pe care-l purtam în marsupiul interior să nu fi fost în vreun fel afectat de neîndemînarea mea.
M-am ridicat, am vorbit cu el. L-am simțit cum mișcă. Am fost apoi și la doctor, și totul era în regulă. De atunci am fost mult mai atentă și mai puțin aventuroasă. Am stat împreună mai curînd la seriale, pe care i le povesteam: țin minte că mă uitam îndeobște la unul cu un erou care se perinda prin diverse epoci. Și i-am pus muzică, Mozart în special. Deja începuserăm să ne construim o viață împrenă. Deja ființișoara din mine începuse să mă remodeleze.
Au trecut lunile și a venit și sorocul. Nu mai eram chiar aceeași. Ceva în mine începuse să se schimbe. Poezia iubirii cu obiect invizibil începea să fie înlocuită – discret, dar sigur – de un sentiment din alt registru: tot iubire, dar mai puțin evanescentă și mai responsabilă. Simțeam, din toate părțile, că urmau să sosească vremuri nu doar neașteptate, ci apăsătoare. Era momentul acela din rollercoaster-uri în care, știind că va urma panta cea mare, căderea în gol, ți se strînge stomacul, îți încleștezi mîinile pe margine și-ți ajustezi centura pînă la sufocare.
Mai ales că, deja, din ultimele luni, totul fusese planificat. Pentru că aveam o miopie medie, fusesem sfătuită să fac cezariană. Burta mea urma să fie spintecată fix precum a lupului deja pomenit și Scufița Roșie avea să fie extrasă cu grijă de acolo. Știam la ce dată se va întîmpla. Evoluția lucrurilor părea deja inevitabilă. Intram pe un făgaș nou și fix. Casa în care urma să locuim era renovată. Căutam și deja găsisem pediatri. Citeam cărți de puericultură și adunam, ca o strîngătoare furnică (de fapt, un greiere deghizat), sfaturi.
Cum s-au desfășurat lucrurile în realitate în articolul următor.
