Ani și treceri

Revelioanele, pe vremea lui Ceaușescu, au fost, pînă la un punct, mereu la fel: prietenii părinților mei Reta și Vadic veneau la noi în fiecare 31 decembrie, pe la ora 21. Ne așezam în jurul uriașei mese din sufragerie, care brusc devenea una festivă, moderat festivă. Și dădeam drumul la televizor. 

Era, cred, singura noapte din an în care era program pînă a doua zi de dimineață. Pînă la 5 dimineața. Ne bucuram de acest unic și bizar „privilegiu”, privind, analizînd, comentînd, cîrcotind. Era una din puținele nopți din an în care copiii și adulții aveau dreptul să adaste cot la cot. În care nimeni nu era trimis la culcare, chiar dacă avea sub 10 ani și era singurul în această postură. Și acel cineva era nu doar tolerat la masa deodată mai mult decît încăpătoare a adulților, ci era chiar parte a conversațiilor. Iar atunci cînd nu mai putea, era lăsat să adoarmă cu capul pe masă. 

Și din acele nopți am înțeles, dacă nu-mi fusese destul de clar pînă atunci și, evident, pe măsura posibilităților mele, cum e cu regimul lui Ceaușescu. Simpla lui apariție de la 12 noaptea, însoțit de un copilaș îmbrăcat în cojoc și căciulă țuguiată care simboliza noul an, era suficientă să mă facă să pricep, măcar la un anumit nivel, ce se întîmplă. Discursul pe care apoi îl ținea, în uralele și urările celor aduși să-i ridice osanale, era edificator. Sigur că explicațiile și ironiile adulților din jurul meu mă făceau să înțeleg mai bine. Și anume că totul era o mare mascaradă și că, de fapt, eram afundați într-o uriașă găleată, mai curînd un hîrdău, în care ne puteam ține la suprafață doar cu bancuri și cîrcoteli. 

Pînă la discursul lui Ceaușescu, ne uitam la seria de scenete. Trăiam într-o lume a aluziilor, în care vînam aluzii și ne doream să detectăm „șopîrle” cam în orice. Probabil că și erau, probabil că și textierii se amuzau și se mîndreau să le strecoare în țesătura textelor, mascate abil în așa fel încît să treacă de cenzură. Nu o să știm niciodată dacă erau de-adevăratelea sau așa ni se părea nouă. Cert e că aveam nevoie, cam cu orice preț, să credem. 

Altfel, scenetele nu erau cine știe ce. Sigur, acum sînt nostalgici care găsesc marea cu sarea acolo, fac comparații cu ce e azi. Nu se poate face nici o comparație. Erau unele, cele în care juca Toma Caragiu, de pildă, care erau mai bune. Cu un anumit nivel al umorului și al aluziilor. Dar ele pluteau în kitsch-ul general. Amestecat cu lirismul din muzica ușoară, unde iubirea plutea într-un ocean de sentimente profunde, dar platonice și, mai ales, stereotipe. Căci generația noastră cam așa a fost învățată de cultura populară a epocii: că dragostea e ceva imaterial, ca un fum, pe care o cauți, după care tînjești, alergi, dar care nu are mai niciodată o manifestare concretă, fizică. Poate că mentalitatea asta siropoasă, corelată cu interzicerea avorturilor în epocă, își avea un rost în prevenirea unor tragedii (care, totuși, nu au lipsit). 

Umorul de revelion mai era alternat cu numeroase secvențe „folclorice”. Era un folclor cosmetizat, cu paiete și pantofi de lac, însoțit de o hipercorectitudine a textelor, pînă la platitudine: „Cîntarea României“, cultura populară oficială care ne-a însoțit copilăria. Patriotardă și clișeistică, tărîm al kitsch-ului ideologic. Pentru mulți, o rampă de lansare. Pentru mine, un spectacol penibil pe care-l urmăream în cunoștință de cauză: aveam noroc cu niște părinți care știau despre ce e vorba. Și care știau cum să-mi explice. 

Una peste alta, rezistam la aceste revelioane televizate cît de mult puteam, chiar pînă la Perinița de la ora 5. Și ce pierdeam în noaptea de 31, recuperam a doua zi, la „Dacă doriți să revedeți...”.