La plajă
Cînd eram mică, mersul la plajă, așa cum am mai scris, se desfășura conform unui ritual. Care, ca să fie performat, necesita o întreagă recuzită.
Mama era comandantă de escadron: plecarea la plajă nu se făcea așa, pe nepusă masă. Era un ritual în sine, care avea reguli și avea nevoie de un timp. Fiecare (dintre noi două) își avea bagajul și responsabilitățile ei. Mama avea, mai întotdeauna, un coș de rafie mai fancy cu care mergea. În care, precum în geamantanul lui Mary Poppins, încăpea mai totul. Într-o vreme în care nici loțiuni de plajă nu existau, ea reușea, totuși, să umple un coș.
Pe post de loțiune de plajă folosea laptele „Doina“. Lumea era, pe atunci, mult mai neatentă la radiațiile solare și la riscurile lor. Nu existau ore de plajă – oricum, nu clar precizate precum astăzi – și oamenii se expuneau la soare în prostie, de dimineața pînă seara (desigur, cu pauze de mese). De asta se ardeau, se făceau roșii ca focul și apoi maronii ca ciocolata. Cînd se ardeau, se dădeau cu spirt și așteptau să se cojească. Nici un gînd nu-i ducea spre cancerul de piele. Era o lume dacă nu liberă, măcar inconștientă. Nu era nepărat vina ei, ci a momentului și a informațiilor de care semenii noștri trăitori în acea epocă beneficiau.
Coșul mai conținea, evident, două cearșafuri. Astăzi se vorbește mai curînd de „prosoape de plajă”. Pe atunci erau cearșafuri. De șezlonguri nu se pomenise. Sau se pomenise, dar era vorba de cu totul alt fel de șezlonguri, pe care nu le găseai, decît în mod excepțional, pe plajă: cele din pînză și cu cadru de lemn pe care le mai aveau oamenii prin curți și hotelurile pe terase.
Dar, altfel, toată lumea își întindea cearșafurile pe nisip. Sigur, cu excepția celor care aveau saltele plutitoare, privilegiații pe care-i invidiam. Deși nu erau chiar într-atît de invidiat, pentru că trebuiau să se care cu ele și apoi să le umfle, operațiune complicată, cu o pompă pe care apăsai cu piciorul, la care am asistat de multe ori, ca martor întîmplător. Și oarecum invidios, fiindcă salteaua, pentru mine, era un instrument al desfătării și curajului: îi priveam cu jind și frică pe cei care înfruntau valurile cu saltelele lor. Dar și, așa cum am mai spus, al libertății și al transcenderii limitelor: mi se părea că, dacă te-ntinzi pe o saltea și te lași în voia valurilor, poți ajunge, cu puțin noroc, la linia orizontului, dincolo de ea și-n Turcia. Într-un amestec de real și fantastic.
Dar să ne întoarcem la cearșafuri, căci chiar asta erau: niște bucăți de pînză dreptunghiulare, mai late, cît să încapă măcar doi oameni pe ele. Nici nu știu dacă existau vreunele standard: lumea venea cu ce avea prin casă. Unele erau chiar cearșafuri de pat. Altele de in, cuverturi ori chiar prosoape. Era un ritual al întinsului cearșafurilor, mai ales cînd bătea vîntul: două persoane se străduiau împreună, nu mai înainte de a fi adunat patru pietre, nici prea mici, nici prea mari, pentru cele patru colțuri ale lui. Nu era atît de ușor să găsești pietroaiele, trebuia să umbli după ele, cu un ochi ager, dar și format, ca să poți alege: nici unele prea pitice încît să ți le sufle vîntul, nici altele prea uriașe încît să nu le poți căra ori să-ți spargi capul în ele.
Te-ntorceai cu ele, puneai cearșaful sau cearșafurile. Umbrela era și ea un lucru rar, pentru că nu o găseai pe plajă, trebuia să ți-o cumperi și să ți-o cari. Nici nu mi-ar fi dat prin cap, în vremea aceea, a anilor 1970-1980, că plaja mi-ar fi putut oferi altceva decît nisipul și marea. Și, desigur, cele cîteva sucuri și beri de la rarele chioșcuri ori terase. Cele cîteva dulciuri de acolo. Porumbul și semințele vînzătoarelor ambulante care treceau printre cearșafuri din timp în timp. Precum și cochiliile de melci și mărgelele ori cutiuțele din scoici cu care tot ele se perindau.
