Familie și mese

Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei: ea trebuia să fie alcătuită, în imaginația mea idilică și limitată de atunci, din mama, tata și copilul – sau cei doi copii, dacă se poate fată și băiat. Cu varianta extinsă: aceeași formulă plus bunicii. 

Aceștia toți nu numai că trebuiau să existe, dar și să fie dacă nu frumoși, măcar buni, să se-nțeleagă între ei și să facă, pe cît posibil, mai totul împreună. Schema din filme, preluată de mintea mea, era cam următoarea: odată ce soarele începea să se-nalțe pe cer, membrii familiei, cu mic, cu mare, după un mic dejun copios, se apucă de treabă, oricare ar fi ea. Împreună, împărțindu-și sarcinile pe cît de egal e omenește posibil. Se ocupă de treburile casei, cam precum Albă-ca-Zăpada cu ajutoarele ei patrupede din filmul lui Disney, dar mai și citesc. Se adună, la un moment dat, la gura sobei –vorba vine, desigur –, în funcție de anotimp. Nimeni nu e lăsat în urmă. Dacă cineva se îmbolnăvește sau are o problemă, toți ceilalți lasă orice treabă deoparte și-l ajută. 

O utopie, bineînțeles. Dar încă mai cred că poate exista, măcar ca deziderat. Realitatea pe care am trăit-o nu a fost nici ea rea, chiar deloc, dar evident că nu a fost conform schemei. Chiar dacă fac parte dintr-o familie, oamenii sînt diferiți și liberi să-și exprime diferențele. Pe atunci, însă, încă mai funcționau principiile, să le zicem, colectiviste: încă se mai putea ca membrii unei familii să se adune, împreună, la o masă. Chiar zi de zi.

Asta, de obicei, nu se întîmpla chiar de dimineață. Atunci mă aflam, de cele mai multe ori, în apartamentul părinților mei din Șoseaua Giurgiului. Acolo exista o mică masă de bucătărie, albă, extensibilă. Încăpeau, cu chiu, cu vai, trei oameni acolo. Și s-a și întîmplat asta, de cîteva ori. 

Dar acele cîteva dăți mi le amintesc ca pe niște evenimente. În general, mîncam eu acolo, eventual cu cîte unul din părinți. De cele mai multe ori, însă, singură. Era mai curînd un ritual al grijii decît al împărtășirii. Părinții mei erau prezenți, dar undeva pe fundal. Deși nu aveam ceea ce s-ar putea numi „o gospodărie tradițională” (oricum, accepția acestor termeni nu mai e chiar prietenoasă), mama se preocupa, în felul ei, de bunăstarea noastră gastronomică. 

„Felul ei” a fost, mereu, unul avangardist. Mereu a fost cu un pas, poate chiar doi, înaintea epocii în care trăiam. Când toată lumea prăjea șnițele și chiftele (asta în anii 1970, cînd încă se găsea carne), mama făcea fripturi. Cînd toate mamele copiilor din clasă, și bunica mea, însoțeau șnițelele și chiftelele cu piure, mama îi adăuga fripturii o salată. Conceptul de hrană sănătoasă și preparată fără eforturi exagerate aproape că nu exista pe atunci. Sau exista în forma produselor de la Gospodina, raiul semipreparatelor epocii. Dar care, de fapt, nu erau o opțiune decît dacă n-aveai încotro. 

Spun „fără eforturi exagerate“, pentru că mama nu toca și nici nu bătea carnea. Din bucătăria noastră albă nu răzbătea decît arar (uneori, și friptura trebuia bătută) sunetul sec al bătătorului și nu aveam, precum bunicii mei, o mașină de tocat carnea (de fapt, nu prea posedam nici un fel de mașinării, nici chiar rîșniță, din cîte îmi amintesc). Dar, deși atunci nu înțelegeam și ridicam în slăvi abilitățile de gospodine ale mamelor colegelor mele, mama făcea altfel de eforturi pentru friptura și salata ei. 

În primul rînd, stabilise o relație cu măcelarul din zonă, situat undeva în drumul nostru spre capătul troleibuzelor de la Șura Mare. Deși ne aflam în aparent mai fîșneții ani 1970, tot nu puteai duce o viață apropiată măcar de cea pe care astăzi am numi-o normală decît cu eforturi. Funcționa, de atunci, sistemul șpăgii. Și nu era vorba numai de una materială, cum am mai povestit: era o combinație între banii pe care-i lăsai în plus, dacă voiai ceva mai bun, și relațiile pe care trebuia să le stabilești cu „prestatorii de servicii”. Aveai, n-aveai chef, te trezeai prieten cu măcelarul, cu vînzătoarea de la cosmetice și haine, cu cea de la alimentara locală. Pseudo-afecțiunea și interesul se amestecau periculos, într-un soi de mică, vorba vine, corupție morală de supraviețuire. 

Va urma.