Pe geam
Astăzi, ne-am obișnuit ca o mare parte din timpul nostru să ne uităm în ecrane. Privirea noastră nu se îndreaptă neapărat în sus, și nici măcar în jos, precum cea a bunicului meu care, așa, găsea mereu cîte ceva pe asfalt. Ci rămîne undeva pe la mijloc, spre jos, nici cal, nici măgar: în sclipirile ecranelor.
Cînd ne trezim, ne uităm în telefon. Vedem mica lume strălucitoare și gata selecționată, ready-made, a prietenilor, cunoștințelor, lumii. Nu e nimic atît de rău în asta, putem ajunge așa, cu ochii, mintea și inima, unde nici cu gîndul n-am fi gîndit. Putem visa și călători și afla totul.
Dar privirea asta, ca și cea prin ecranul televizorului ori al laptop-ului, ne scoate la iveală, evident, doar o parte a lucrurilor. Privirea directă asupra realității din jur rămîne principala luare în stăpînire a acesteia. Cea nefiltrată, mai puternică, deși, de multe ori, supărătoare.
M-am întrebat la ce ne uitam pe vremuri, cînd nu eram înconjurați de atîtea ecrane. Desigur, exista cel al televizorului, dar acesta avea un program redus, chiar și în mai „glorioșii” ani 1970, și în mod cert nu ne ocupa tot timpul. Nici cele ale cinematografelor, care le înlocuiau, timid, pe cele ale televizoarelor smart de azi, cu Netflix-urile și HBO-urile lor.
Îmi amintesc că, în condițiile astea, geamul avea un rol mai important. Era și a rămas o fereastră către lume, dar pe atunci chiar priveam mai mult prin ea. Întîi vedeam perdeaua mea verde cu Disney. Mickey, Donald, Pluto și gașca de pe ea nu erau chiar cei originali. Aduceau ușor a pictură naivă, iar trăsăturile lor erau cam lăbărțate. Dar toate astea erau amănunte fără importanță: ideea de Disney, pur și simplu, era idealul pentru vîrsta mea și timpurile de atunci. Perdeaua verzuie era un potrivit fundal pentru visări.
Pe acolo mi s-a spus că venea pescărușul Petris trimis de Zîna Mării să-mi aducă una și alta, în continuarea unor vizite asemănătoare de la Constanța și Mangalia. Zîna aducea, prin mesagerii ei, mici pești de baie, ba chiar și broscuțe și insecte din cauciuc care, în viața reală și mai puțin poetică, erau momeli pentru pescuit.
De altfel, povestea ei venea din viața mai puțin poetică. Atunci cînd eram la Constanța, însoțindu-l pe tatăl meu la o filmare, la hotel nu aveam frigider în cameră. Pe vremea aceea, de fapt, mai nici o cameră nu avea frigider. Mîncarea, dacă îți cumpărai, o țineai afară, pe geam. Așa am făcut și noi cu o bucată – care, pe vremea aceea, mi s-a părut uriașă –de șuncă chinezească. Era perioada cînd încă se mai găsea această șuncă cu un gust bun, dar nelalocul lui, puțin prea sărat. Noi am agățat șunca de geam, în exterior. Și un pescăruș mai îndrăzneț, aș spune chiar obraznic, a venit și a înhățat-o.
Nici n-am știut pînă atunci că pescărușii mănîncă șuncă. Am aflat asta, și am mai aflat că pot fi destul de prietenoși. Ca orice pasăre, cu limite. Dar, dacă-i puneam zilnic ceva de mîncare pe geam, zilnic apărea. Și ne suporta și pe noi, oamenii, undeva pe fundal, dacă nu exageram cu zgomotele. Pescărușul, încet-încet, nu a mai fost un străin: a devenit pescărușul nostru. L-am botezat Petris.
Iar părinții mei, în special tata, au făcut, pornind de la povestea lui, ce știau ei mai bine: au creat o mitologie. Au inventat o poveste. Era, cum am mai spus, modul lor de supraviețuire în perioada comunistă. Petris era mesagerul Zînei Mării și, prin el, puteeam să comunic cu ea. Să-i trimit mesaje. Ceea ce și făceam, cu mare entuziasm: cumpăram cărți poștale –desigur, cu marea, dacă se putea la răsărit –, îi scriam diverse despre mine și i le trimiteam. Zîna, la rîndul ei, nu se lăsa mai prejos: îmi trimitea momelile de pescuit despre care povestisem mai înainte.
Așa a-nceput povestea. Geamul meu din Giurgiului doar dusese mai departe, pe scurtă durată, mitul Zînei Mării, jucîndu-se cu privirea mea. Dar nu a fost singura poveste care s-a strecurat printre perdelele Disney. Vor mai urma și altele.
