Ierni și cenușiu
După Crăciun și după Anul Nou, sentimentul predominant al iernilor, de cînd am început să fiu puțin mai mare, a cam fost cenușiul. Era o lumină cenușie în care ne scăldam cu toții. Cenușiul era culoarea predominantă a iernilor bucureștene de prin anii 1980.
Orașul avea, în general, culoarea asta. O consider, întrucîtva, culoarea adolescenței mele. Nu la figurat, căci mi-a plăcut adolescența mea, ci la propriu. Orașul, mai ales prin centru, unde stăteam pe atunci, avea culoarea asta, în special iarna.
Pentru mine nu era o culoare înspăimîntătoare. Ci, dimpotrivă, chiar firească. A rămas, de altfel, una dintre culorile mele preferate cînd îmi aleg hainele, doar că acum o numesc gri.
Multe lucuri din jurul meu erau gri. Nici nu știu cu ce să încep. Poate chiar cu lumina din apartamentul nostru din Lahovari: era, cu siguranță, una cam cenușie. Apartamentul era la parter și avea un bloc în față, deci era întunecos.
Nu știu, însă, cum, dar nu m-a deranjat niciodată lipsa lui de lumină. Știu că unul din criteriile după care oamenii își aleg apartamentele este lumina. Vor ca respectivul apartament să fie luminos. Probabil că, pe vremea aceea, numai de criterii nu ne ardea. Aveai o casă, pe care o primeai de la stat, și, în cele mai multe cazuri, te mulțumeai cu ea. Nu era vreme de fițe.
Oricum, geamurile erau toate la fel. Nu puteau fi mai mari sau mai multe, erau standard. Nici vorbă de termopane. Dacă ți-era frig, cel mult le puteai dubla. Altfel, te asigurai că se-nchid bine.
Sigur că, teoretic, ți-ar fi plăcut să ai lumină, multă, să ți se joace razele soarelui pe birou și pe cartea pe care o citeai. Dar, de cele mai multe ori, erai nevoit să pui ceva în geam, un cearșaf, eventual, ca să nu se vadă din afară. O dată, de către cei din blocul de vizavi. Apoi, de securiștii care pregăteau terenul trecerii lui Ceaușescu prin zona Romană și foloseau spatele blocului nostru, acolo unde dădeau și ferestrele noastre, pentru diverse nevoi fiziologice. De altfel, și ei aveau tot costume gri.
Gri erau și majoritatea paltoanelor ori balonzaidelor pe care le purtau cei din familie. Unele dintre ele fuseseră, cîndva, albe, dar se înnegriseră cu trecerea timpului. Altele fuseseră negre, dar se decoloraseră cu aceeași trecere.
Propriul meu palton a fost unul negru, care a trecut prin deja menționatele tranformări. Și apoi unul pepit, care, mai de departe, părea de-a dreptul gri. Aveam și o căciulă gri și un pulover tricotat gri, uriaș, ca o blană aproape.
Sentimentul orașului era unul gri. Ceea ce nu era de rău, era o senzație de familiaritate și de anonimat în cenușiul ăla: aproape nevăzînd exteriorul, care era atît de estompat, îți deveneau mai clare propriile gînduri. Te puteai adînci liniștit în ele.
Televizoarele erau alb-negru, ziarele erau alb-negre, nici cărțile nu erau cine știe ce colorate. Nu trăiam într-o lume care să te izbească prin culorile ei tari. Desigur, pe sub stratul cenușiu, în „intimitatea căminului” ori în interioare, în general, te îmbrăcai mai colorat. La fel, la petreceri, îți mai permiteai cîte o strălucire.
Dar, în general, nu trăiam, în perioada aceea, la oraș, într-o abundență de culori. Lumea noastră nu era chiar pecum cea de la televizor. Dar, din fericire, existau vacanțele, momentele în care părăseai universul cam monocrom și intrai într-unul cu adevărat colorat: la mare, la munte, la țară. Acolo, din fericire, repartiția culorilor în jur nu depindea în atîta măsură de oameni.
