Recuzita de iarnă
Pe lîngă paltoanele cenușii, mai erau și alte obiecte care ne asigurau supraviețuirea în iernile destul de drastice ale anilor 1980. Unele dintre ele erau plăpumile.
Azi, ni le cam luăm de la IKEA, sînt ușoare și albe ca niște fulgi supradimensionați și le numim pilote. Ne putem alege designul și grosimea lor. Pe atunci, însă, se numeau „plăpumi” și erau doar groase și grele. Fie că erau umplute cu lînă ori cu puf, fie că erau dintr-un material rece și alunecos ori dintr-unul mai fără pretenții, plapuma era ca un fel de capac, pe care, odată pus, nu prea mai era chip să-l dai la o parte.
Te cuibăreai sub căldura ei și te lăsai strivit de greutatea ei peste măsură, dacă voiai să supraviețuiești unei nopți cu căldură îndoielnică. Sau chiar fără. Sub plapuma ca o piatră de moară, dar totuși protectoare, era lumea ta preț de vreo opt ore.
Nu-ți permiteai să ieși nici parțial de sub ea, căci înghețai. Te înveleai cît de bine puteai. Totuși, ca să previi eventualele accidente, în această fabuloasă întreprindere nocturnă intrai echipat. Aveai un costum de protecție, destul de etanș: nu de cosmonaut, și nici chiar de explorator polar. Dar unul care să-ți acopere și încălzească o parte cît mai mare a corpului, cînd te îmbarcai în această periculoasă întreprindere a somnului și a viselor.
Pe sub plapumă aveai, mai întîi, o pijama groasă, de finet sau bumbac. Apoi, de destule ori, o jachetă tricotată ori o bluză de trening. În picioare, șosete de lînă. Dacă erai mai sensibil la urechi, de ce nu, și o căciuliță. În această ținută te simțeai cît de cît pregătit să dai o tură prin lumea viselor și să te întorci de acolo întreg.
Odată ce te obișnuiai cu ritualul, nu ți se mai părea nimic neobișnuit. Eternul diafan feminin, cu cămăși lungi și transparente de noapte și halate fluturînde cu volănașe, ți se părea doar o utopie din filme (de altfel, în Dallas-ul de sîmbăta seara, dacă-mi aduc aminte bine, Pamela a lui Bobby apărea adesea în asemenea veșminte).
Ritualul de culcare nu consta doar în îmbrăcatul gros și acoperitul cu plapuma. Mai era și ceaiul prealabil: în ibricul nostru decolorat, ce fusese cîndva albastru, și înmaronit pe dinăuntru, fierbeam apa și puneam ceaiul. Nu mai știu de care, dar cred că pe vremea de atunci, în afară de cele de plante clasice – mentă, mușețel, tei – se mai găsea doar ceai negru, rusesc sau chinezesc. O cană de ceai fierbinte făcea întregul ritual mai suportabil.
Cu varianta supă din pachet. Nici nu mai știu de unde aveam supele din pachet, cred că trimise din străinătate sau se mai găseau și pe la casele de comenzi. Dar știu că eram pasionată de ele. Era ceva ce-mi puteam face și singură: nu trebuia decît să pun praful din plic în apa care se pregătea să clocotească și să amestec cu sîrg, timp de vreo zece minute. Dacă-mi făceam treaba conștiincios, supa ieșea lină, fără cocoloașe.
Era cina ideală. Pe care o luam, în general, cu tatăl meu. Și el îmi împărtășea pasiunea pentru supele din pachet: de fapt, chiar el mi-o trezise. Ce putea fi mai potrivit înainte de îmbarcarea în explorarea nocturnă decît lichidul fierbinte, îngroșat de niște sugestii ori esențe de legume și tăieței, cu un gust pregnant, prea sărat, dar confortabil în lipsa lui de nuanțe?
Mîncam amîndoi, tacticoși, cu lăcomie potrivită. Preferata noastră era supa de roșii. Dar și cea de pui, cu tăieței, mergea. După ce le terminam, la blană, ne luam inimile-n dinți și ne strecuram sub plăpumile ca niște armuri.
