„Luna cadourilor” și cenușiul

Și pe vremea lui Ceaușescu exista oarece festivism în decembrie. Aceasta era numită, oficial, „Luna cadourilor” și i se făcea ce fel de reclamă se putea pe atunci la televizor. Asta, din cîte-mi amintesc, prin anii 1970.

„Luna cadourilor” preceda Revelionul. Așa cum deja se știe, acesta era Evenimentul de pe vremea aceea. Crăciunul, oficial, nu exista. Nu era pomenit ca atare niciunde. Nu dădea bine, în anumite medii ale regimului, să spui că-l serbezi. Se încadra doar în „Sărbătorile de iarnă”, categoria largă și searbădă în care intra, de altfel, și Moș Gerilă: Moșul oficial, care venea pe la întreprinderile părinților și aducea cadouri copiilor „care fuseseră cuminți” și care performau cîte ceva în fața lui (îndeobște, o poezie).

Se serba, practic, trecerea vechiului an, cu „realizările” lui, și sosirea celui nou. Astăzi, dacă ne-am afunda în semnificații, am putea spune „trecerea timpului”, trecerea, în general. Căci cuvîntul „moarte” nu-și avea locul și rostul în vremea aceea: știu de la filmele documentare ale tatălui meu că nu aveai voie să rostești cuvîntul „moarte” ca atare, intra în seria celor interzise. Se pare că eram, oficial, nemuritori, că trăiam într-o lume în care totul mergea înainte și în sus, nu exista „în urmă“, „în spate“ și nici nu existau prăbușiri. Totul se construia, se înălța. Desigur, pe ruinele trecutului, ale caselor demolate și ale oamenilor morți în pușcării. Dar cum nici trecutul și nici moartea nu existau…

Mergeam înainte. Părinții se duceau la serviciu, unde contribuiau, cît putea fiecare, la edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate, despre care am învățat și eu că ar exista cu ocazia examenului la istorie (fiind la o clasă de filologie) pentru ceea ce pe atunci se numea treapta a doua. Acolo învățam chiar și despre congresele Partidului Comunist Român, cu obiectivele lor cu tot. Care, dacă-mi mai amintesc corect, spre acest măreț edificiu tindeau, pentru moment: „societatea socialistă multilateral dezvoltată”.

Nostim e că, pe atunci, cînd învățam asemenea aberații, păreau ceva abstract. Nu le puteam aplica la realitate. Păreau absurde și supranaturale, referindu-se la o lume de lemn, ireală. Învățam formulele limbii de lemn fără acoperire, ca pe niște poezii ratate, fără rimă, ritm ori sens. Doar cînd ne-au făcut UTC-iști, nu mai știu, prin clasa a XI-a, și ne-au dat să citim statutul înaintea evenimentului, țin minte că am avut, pentru prima dată, o strîngere de inimă. Nu chiar o strîngere, ci mai curînd o îndoială: era pentru prima dată cînd asociam cuvintele acelea goale, puse pe hîrtie, cu realitatea din jur. O asociere fulgurantă, de-o cîtime de secundă. Și totuși…

Senzația era că ceva nu e în regulă. Că nu mai e joaca de la pionieri, unde săream într-un picior că m-au făcut în prima serie, era semn de apreciere a „rezultatelor mele la învățătură”. Acum nu mai aveam deloc senzația asta. Poate și pentru că ne aflam, deja, în tenebroșii ani 1980, cînd nimic nu mai mergea și cînd simțeai, fizic, pe propria-ți piele, semnele decrepitudinii și derizoriului. Nici nu mai știu dacă era înainte sau după ce tatăl meu s-a stins din viață, prematur, și pentru că, dacă aveai nevoie să faci o operație de inimă în străinătate, era o complicație infinită pe vremea aceea, cu sorți spre zero de izbîndă.

Cert e ca simțeam altfel lumea din jur. Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn. Care, din ceva fictiv, părea să devină tot mai mult altceva real.

Erau ierni cenușii și apăsătoare. Voi mai vorbi despre ele. Totuși, cel puțin în ce mă privea, indiferent de toate acestea, mitul cadourilor lunii decembrie nu se dusese chiar pe apa sîmbetei. Și Moș Nicolae tot mai venea.

Despre asta, într-un articol viitor.