Cărți poștale și bunica

Diverse ierni din anii adolescenței mi-au rămas în memorie prin întîmplări nu tocmai fericite. Iernile, în vremea anilor 1970 și 1980, erau, în general, cu zăpadă. Erau ceea ce azi am numi „ierni clasice” ori „precum din cărțile poștale”. 

Căci în vremea aceea chiar circulau cărți poștale. Chiar ne trimiteam unii altora, în țară sau în străinătate, în fiecare an, cel puțin de Crăciun. Imaginile cele mai frecvente erau cu un peisaj de iarnă, care conținea un brad, un om de zăpadă ori copii care se dădeau cu sania. Exista uneori chiar și Moș Crăciun, în varianta lui oficială de Moș Gerilă: care, de arătat, arăta cam la fel. 

Pe lîngă cărțile poștale propriu-zise, cele cu o imagine pe o parte și puțin loc pentru scris pe cealaltă, se mai găseau și felicitările. Acestea erau un carton împărțit în două, pe o parte imaginea și, pe alta, scrisul. Nu mai scriai direct pe verso, precum în cazul cărților poștale simple. Aveai o întreagă pagină albă numai pentru tine. 

Felicitările erau mai variate și ca subiect: puteau fi și cu artificii, colindători, animale. Cel mai mult îmi plăceau, pe vremea aceea, cele care aveau presărat pe ici, pe colo niscaiva sclipici și cele care erau puțin în relief. Aveam o colecție de felicitări și, în fiecare an, mă uitam iar și iar la ele. Nu mă săturam niciodată.

Așa cum nu mă săturam niciodată să trimit cărți poștale bunicii mele, în mod special. Scriam de obicei o mică dare de seamă din locul în care mă aflam, descriptivă cu vagi tendințe narative. Textele, departe de vreo profunzime, aveau o urmă de duioșie și un praf de umor. Totdeauna erau vreo două elemente strict informative și vreo două de entertainment. Mai tîrziu, cînd aveam să învăț categoriile jurnalistice, aveam să dau peste feature story-ul de sezon. Cam așa erau cărțile mele poștale.

I le scriam bunicii mele pentru că știam că ea nu doar le citește, bucurîndu-se cu adevărat de ele, ci le și păstrează la loc de cinste. Și anume, în geamul bufetului din bucătărie, cel din spatele scaunului meu, în care se afla mai toată vesela uzuală (cea bună își avea locul în bufetul din sufragerie). 

Știam că ea nu prea iese: doar duminica la verișoara ei, din cînd în cînd, cu mine la cofetăria de la Viilor și de aniversări la noi ori la unchiul meu. De aceea, orice contact cu exteriorul era cu atît mai prețuit. „Exteriorul” era o zonă seducătoare, dar în același timp înspăimîntătoare, în mrejele căreia nu trebuia să te lași atras cu orice preț. 

Contactul cu această zonă se făcea indirect, prin intermediul factorului poștal, care lăsa în cutia de scrisori urmele posibile ale acestui teritoriu fermecat: ziarul România liberă, în fiecare zi, și cărțile poștale și scrisorile din străinătate ori din țară, cînd era cazul. Ele erau suficiente pentru a păstra echilibrul interior-exterior: oricum, firesc era ca interiorul să aibă „partea leului”.

O singură dată a trecut și bunica mea de „partea cealaltă a baricadei”: cînd bunicul meu a cîștigat la Loto, căci s-a întîmplat și asta, la un moment dat, și a dus-o la Cap Aurora, la unul din hotelurile cu nume de pietre prețioase: și atunci, pentru prima dată, s-au inversat rolurile – eu am devenit reprezentanta interiorului, cea care primea, și bunica mea cea a exteriorului, cea care trimitea. A fost foarte fericită în acea vacanță. Care, de altfel, a mai fost urmată doar de una, și ea devenită legendară, la Sibiu, într-o deplasare a bunicului. 

În rest, în afară de verile la țară, lîngă Cîmpulung Muscel, bunica mea a rămas o vajnică exponentă a interioului. În bucătăria ei, iarnă sau vară, ea era cea care, neclintită și cu inima deschisă, primea pe oricine îi călca pragul.