Flori, lumi și profesoare
Florile, în mintea mea, erau mereu legate de școală. Teoretic, se dădeau numai în prima și-n ultima zi, la deschidere și la premii. Dar, de fapt, rămîneau o posibilitate de-a lungul întregului an, pentru profesoarele pe care le admiram.
Și mereu admiram pe cîte cineva. Școala era, printre altele, și un exercițiu de admirație. Chiar și pe vremea lui Ceaușescu am avut destui profesori și profesoare de la care aveai ceva de învățat. Unii chiar remarcabili. Cărora (sigur, femeilor, îndeobște, căci așa era cutuma, deși...) simțeai nevoia să le aduci din cînd în cînd, fără vreo ocazie, cîte un buchet de flori.
Am mai scris despre doamna Comișel, care, chiar din clasa întîi (am avut norocul să facem engleza chiar din clasa întîi, deși în general se făcea dintr-a doua), m-a făcut să mă îndrăgostesc de engleză. Și de Londra, pe care ne-a arătat-o în niște vederi. Și despre care se vorbea în poezioarele cu haz pe care ni le spunea și pe care apoi trebuia să le învățăm.
Limba în care se desfășurau acestea nu doar că suna bine, ci părea chiar instrumentul „magic” cu ajutorul căruia pătrundeai într-o lume mitologică. Căci pe vremea de atunci nu percepeam locurile din alte țări precum pe unele reale: păreau, așa cum am mai scris, de pe altă lume. Pentru că posibilitatea de a ajunge acolo era destul de mică (libertatea de circulație, mai ales în Occident, era sensibil diminuată și condiționată), locurile îndepărtate, despre care auzeai povești ori citeai, păreau neverosimile aproape. Lumea părea că se întinde, în cazul meu, de pe la Bd. Dimitrie Cantemir pînă la Piața Progresul. Ba mai mult de atît, era una pe care chiar o puteai străbate la pas.
În condițiile astea, Londra doamnei Comișel era un teritoriu livresc. Dar care te făcea să vezi, măcar ca idee, că lucrurile sînt mai largi decît par. Că granițe și limite există, dar că, pe undeva, real sau utopic, e și o posibilitate de a fi depășite. Era o evidentă lărgire a orizontului acolo.
Altfel decît cea pe care am simțit-o cînd am trecut granița de-a dreptul, în Iugoslavia de atunci, pe la Porțile de Fier. Cînd tatăl meu m-a trezit, în întunericul compartimentului, să-mi arate Porțile de Fier, care, de acolo, nu erau altceva decît niște luminițe, a fost un sentiment inimaginabil: de aventură și libertate, în ciuda faptului că eram destul de mică. Iar toată șederea acolo, deși a fost cît se poate de reală, o percep, pînă astăzi, ca prin vis.
Mulți ani mai tîrziu, în clasa a cincea, cînd am început să facem cea de-a doua limbă străină, franceza cu doamna Todea, am avut, deși pornind de la o altfel de lume împărtășită, o senzație oarecum asemănătoare: de evadare într-un alt univers. Deși la franceză nu țin minte să ni se fi vorbit prea mult de Paris (pe care, culmea, aveam să-l străbat de repetate ori, ani mai tîrziu), totuși limba și fragmentele literare pe care le studiam cu doamna Todea aveau darul să ne treacă granițe imaginare. Dacă nu ne plasam neapărat undeva geografic, o făceam într-un teritoriu atemporal, cu granițe abolite și-n care imaginația putea zburda de capul ei.
Și, în sfîrșit, cînd într-a opta am făcut latina, cu doamna Nasta, am simțit aceeași trecere, dar într-o lume fermecătoare tocmai prin austeritatea și vetustul ei. Am simțit acolo o ordine și o logică pe care nu le recunoșteam în viața de toate zilele. Rațiune și poezie discretă, cum nu mai găsisem în altă parte.
Toate cele trei profesoare au avut un rol în opțiunile mele viitoare. Engleza și latina au fost chiar materiile pe care le-am ales pentru examenul de admitere. Cele trei doamne, atît cît m-a „însoțit” fiecare, mi-au fost, în felul lor, călăuze. Chiar dacă franceza nu a devenit chiar materie de examen, doamna Todea a fost prima profesoară care mi-a arătat că se poate învăța și (sau mai ales și) liber și ferice, și nu închistat. Jucîndu-te serios.
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
