Ritualuri (pre)școlare
Îmi amintesc destul de bine pregătirile pentru școală, în diverse etape ale ei. Mai întîi, era chestiunea uniformei. Nu-mi displăcea uniforma din școala generală, cum nu mi-a displăcut nici cea din liceu. Ideea de uniformă, însă, îmi repugna în sine. Dar nu mi-am dat seama de asta decît tîrziu. Spre clasa a opta, cînd am început să mai înțeleg altfel lucrurile. Atunci a venit momentul în care mai toți copiii din clasă (o clasă bună, chiar foarte bună) ne scoteam cravatele de pionier de la gît de cîte ori aveam ocazia și le îndesam în fundul ghiozdanului.
Căci, pentru cei care nu au mai avut „onoarea” să prindă uniformele în cauză, ele erau obligatorii. Erau în tonuri de albastru: cele din școala generală chiar albastre, celelalte, de liceu, bleumarin. În fiecare an, înainte de începutul școlii, mergeam cu mama la magazinul Cei trei ursuleți, de pe strada Doamnei, dacă-mi amintesc bine, să-mi reînnoiesc provizia de uniforme, bluze și accesorii.
Acolo era un întreg ritual. Trebuia să găsim uniformele nu doar potrivite, ci mai de calitate. La fel și bluzele. Mama știa. Nu puteai lua orice, trebuia să alegi infinit... Mama își avea ea tainele ei cu vînzătoarele, care scoteau de prin cotloane uniformele și bluzele din materiale mai puțin sintetice. Ca prin ceață îmi amintesc că, totuși, erau opțiuni. Și că funcționa aceeași corupție mică afectivă: trebuia să le vrăjești pe vînzătoare ca să ai acces la fața nevăzută a lucrurilor.
Și asta presupunea un întreg ritual. Un proces de seducție, la care mama era expertă. Îi stătea pur și simplu în fire, era o PR-istă instinctivă. Seducea cum respira, fără să-și propună. Și-ntr-o lume total nelalocul ei, asta era o soluție de supraviețuire. Deloc normală, seducția era folosită pentru a obține lucruri la care, într-o societate sănătoasă, ai fi avut pur și simplu dreptul.
Dar pentru mama asta nu era o problemă, îi venea natural. Și, cum era pasionată de haine, nu se plictisea să pună țara la cale cu vînzătoarele. Eu, care așteptam pe undeva, pe o margine reală ori imaginară, mă mai plictiseam. Dar nu într-atît: eram obișnuită cu oamenii mari și lumea lor mă interesa. O observam și urmăream ce se întîmplă, semi-interesată, semi-amuzată. Plus că știam că ritualul cumpărăturilor e mai larg și include și diverse plăceri ale copiilor. Uneori nu se desfășura la Cei trei ursuleți, ci la Romarta copiilor. Iar acolo era un paradis de-a dreptul: erau niște personaje Disney pe care te puteai da huța dacă, nu mai știu, introduceai o monedă și apăsai pe un buton. Plus niște acvarii uriașe cu o citronadă de o culoare artificială, dar cu atît mai apetisantă. Acolo nu te puteai plictisi niciodată.
Cu atît mai mult dacă știai că, după întreaga poveste, urma, mai de fiecare dată, mersul la cofetărie. Erau mai multe cofetării în zonă, dar cred că noi mergeam la cea a teatrului. Nu țin minte dacă se numea așa în mod oficial, dar știu că era pe lîngă Teatrul „Țăndărică“ de pe Calea Victoriei, unde mi-am petrecut multe ore și zile din copilărie. Și îmi mai aduc aminte că, de cîte ori mă duceam acolo, prăjitura mea preferată era joffre-ul, și că o comandam mereu. De fiecare dată eram uimită de forma și de consistența ei. Și eram la fel de bucuroasă cînd ajungeam la capătul ei, care conținea și ceva cocă: era ca o victorie, ca o răsplată a perseverenței mele de a înota, cuminte, pînă la ea, prin ciocolată. Cu varianta mascotă, în care eram preocupată să detectez micile bucăți de fructe confiate, de cele mai multe ori de (coajă de) portocală, ascunse precum niște comori nebănuite în explozia de ciocolată.
Cea mai mare răsplată, după ritualul cumpărăturilor școlărești, era mersul la cinema. La cinematograful „Doina“, unde am văzut cele mai multe din producțiile Disney ale epocii, care m-au marcat pînă-n ziua de azi. Dar despre ele într-un articol viitor.
