Mama și tarabele
Am vrut să scriu, inițial, despre tarabe. Tarabele de la Romană erau locul în care mă-nvîrteam, cam zi de zi și an după an, înainte de 1 martie. Nu puteam fără ele, își aveau savoarea lor.
Dar deodată mi-am dat seama că amintirea cea mai pregnantă pe care o aveam de la respectivele tarabe era o uriașă pisică alb cu portocaliu din blană, aș zice. De fapt, avea mai curînd un fel de păr și era tare zbîrlită și năpîrlită. Nu era deloc frumoasă, ba aș zice că era de-a dreptul hidoasă. Dar am cumpărat-o pentru că, dac-o apăsai pe burta în care avea un device, scotea un soi de mieunat. Și, mai ales, i se aprindeau ochii.
Pe scurt, era o pisică horror de tarabă. Dar o noutate cum numai tarabele puteau avea: un obiect atît de vădit kitsch, încît trecea dincolo de barierele categoriei, prin patetismul lui. Înduioșa de urît ce era. Și totuși, printr-o inexplicabilă antilege a firii, te atrăgea. Drept urmare a acestor complicate și inutile raționamente, țin minte că, pe la mijloc de ani 2000, cred, i-am cumpărat acea pisică mamei mele de un Valentine’s Day.
Da, știu, Valentine’s Day e Ziua Îndrăgostiților, dar mereu am tratat-o puțin mai larg: am considerat-o o zi în care-ți exprimai mai apăsat diverse posibile tipuri de iubire. Și cea față de mama mea făcea parte dintre ele. Mai ales că sărbătoarea era relativ „proaspătă” pe atunci în România și era o noutate să te bucuri de industria siropoasă și ușor absurdă care se crease în jurul ei.
Mama nu era nici pe departe o pasionată de asemenea fleacuri. Dar, mai ales în amintirea copilăriei mele în care ne lăfăiserăm într-o puzderie de jucării, accepta în continuare să se joace. Și în spiritul ăsta se încadrau și micile mele cadouri de la tarabe, care mai de care mai kitsch. Le primea, rîdeam de ele și le așeza pe o canapea, unde se închegase deja o minicolecție.
Era un kitsch nu doar tolerat, și nici măcar doar asumat, ci afectuos. O adunătură de kitsch-uri nostalgică, al cărei rost era să ne amintească de jucăriile de altădată. Gașca de pisicuțe zburlite, inimioare și ursuleți de acum se erija în continuatoarea „Bandei bune” din copilăria mea. O palidă continuatoare, dar, totuși...
Așa că tarabele de la Romană se leagă, pentru mine, cel mai mult de mama. Deși de acolo cumpăram inimi și mărțișoare pentru toți, cu asupra de măsură, mama era cea cu care împărtășeam cel mai mult spiritul sărbătorilor de primăvară. Ea era cea care înțelegea, la fel de bine ca mine, febra tarabelor. O febră mică, insignifiantă, care nu te mistuia cu totul, ci doar atît cît să-ți ocupe o săptămînă, două din viață. Și cît să te facă să cheltuiești o sută, două de lei (nici nu mai știu ce bani erau pe atunci).
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic. Înțelegea și intra cu mine în jocul unei lumi în care, pentru cîteva clipe, totul putea fi puțin de joacă și categoriile estetice puteau fi temporar abolite. (Fără consecințe dezastruoase și iremediabile asupra omenirii, din fericire.)
Acum, tarabele au cam dispărut. Și, dacă mai sînt, și-au mai pierdut din farmecul frust și haotic al începuturilor. Cînd mă apropii de cele care au mai rămas, ceva nu s-a pierdut, totuși (deși s-a diminuat): „febra” lor, senzația că, atunci cînd voi fi în „inima” lor, voi găsi, cine știe, ceva nemaiîntîlnit.
