Lucruri interzise: părul
În vremea copilăriei și adolescenței mele, prin anii 1970-1980, destule gesturi și obiceiuri care, astăzi, sînt mai mult decît firești erau neobișnuite. Și, mai grav, interzise.
De pildă, felul în care îți purtai părul. Cineva, în societatea bigbrotherească de atunci, ținea neapărat să aibă un cuvînt de spus privind felul în care arătai. Felul în care îți purtai corpul, în care decideai să-ți alcătuiești fața pe care o arătai lumii.
Exteriorul era considerat ca o reflectare a interiorului: look-ul îți reflecta convingerile, zice-se. Exteriorul era oglinda interiorului, dar nu într-un sens psihanalitic, nici vorbă de așa ceva, ci într-unul civic și social. Afinitățile tale politice ți se puteau citi în lungimea părului și în alegerea hainelor, se credea.
Cert e că opțiuni care acum nici prin gînd nu i-ar trece cuiva că ar putea fi altfel decît personale, intime, erau pe atunci ale tuturor. Erau tratate ca fiind ale tuturor: așa cum „bunurile”, adică toate cele, erau „proprietatea întregului popor”, la fel și corpul ajunsese să facă parte din sfera publică și nu din cea privată.
Discuția e, desigur, mai nuanțată: de fapt, nu făcea parte. Oamenii își țineau, în general, opțiunile – în mod instinctiv sănătos – pentru ei. Dar disimulau și se prefăceau că nu le țin. Respectau regulile, de obicei, de formă și învățaseră să se dedubleze. În mod profund, cu excepțiile de rigoare, nu îndeplineau pînă la capăt cerințele epocii.
Dar chiar și așa, regulile care trebuiau urmate erau absurde. Unul dintre motivele pentru care cel puțin o parte din generația noastră a crescut într-un spirit rebel și evazionist e tocmai această impunere forțată a unor norme absurde. De pildă, la școală, băieții erau obligați să vină tunși. Asta era doar o latură, să zicem, mai inofensivă a problemei. Pilozitățile bărbaților constituiau o problemă socială: într-o societate „sănătoasă”, bărbații nu aveau de ce să aibă plete și barbă. Exista un anume tip de bărbat pe care societatea îl aproba, și acela era cel tuns reglementar.
Aici, desigur, vă veți intreba de ce era treaba societății să aprobe așa ceva. Cum de se punea problema unei aprobări. Și răspunsul îl aveți mai sus: intruziunea se străduia să pătrundă pînă în cele mai intime cotloane, se străduia să încătușeze privatul în sfera publicului și să-și înregimentezee „cetățenii” (am pus ghilimele deoarece cuvîntul „cetățean”, cel puțin în accepția epocii, mi-e profund antipatic).
Pe scurt, bărbații cu plete și cu barbă erau asociați unor perpetui greieri, chiar trîntori. Erau etichetați drept „elemente antisociale”, neadaptați care trebuiau sancționați. De altfel, din cîte am înțeles, erau ani – dintre cei atroce, pe care nu i-am prins – în care bărbații chiar erau opriți pe stradă și tunși ori rași.
Coafurile femeilor, în anii 1970-1980, nu erau atît de direct cenzurate. Dar mai înainte, în anii 1950-1960, mama povestea cum primise vot de blam în facultate pentru că își purtase părul într-o coadă de cal: fusese considerată o coafură cosmopolită, deci amenințătoare pentru ideologia momentului.
În perioada copilăriei și adolescenței mele, felul în care-și purtau femeile părul nu mai era chiar un capăt de țară. Regulile deveniseră mai puțin ale sistemului, în mod direct, cît mai curînd ale unei opinii publice pervertite de ideologie. Era cumva impus în mod indirect cum să-ți porți podoaba capilară. În mod indirect, dar apăsat. „Opinia publică” tindea să nu fie doar consultativă: devenise cam opresivă. Nu sfătuia, ci impunea.
Mai multe într-un articol viitor.
