Castele de nisip

Odată cearșafurile reglementar așezate, cu pietroaiele lor cu tot, urma proba cea mai de foc, la propriu și la figurat. Trebuia să faci față multelor și lungilor ore de plajă. Căci pe atunci se tot stătea...

Mama nu făcea lucrurile la întîmplare și nu mă lăsa nici pe mine să le fac așa. Mereu, chiar în activități care, pentru alții, ar fi fost cum s-ar fi nimerit, de voie, ea introducea un sistem. De pildă, statul pe plajă se desfășura conform unui plan: adăstam, un număr de minute, pe o parte, ca să ne bronzăm uniform și să nu ne ardem. Începeam pe spate, apoi pe cîte o parte și sfîrșeam, confortabil, pe burtă. Acest sistem era împărtășit și de prietena mea, și de mama ei, cu care am venit mulți ani la mare. 

Ne perpeleam și ne răsuceam precum peștii într-o tigaie. Asta nu era atît de complicat. Cu adevărat complicat era ce să faci cu mintea ta în timpul acestor prăjiri orchestrate. Pentru mine, una, nu era suficient să mă bucur de soare, așa cum făcea mama, care se lăsa în voia lui ca o șopîrlă aurie. Trebuia să-mi implic cumva și mintea, în timpul ăsta. Nu auzisem, pe atunci, de tehnici de meditație. Iar adăstarea în soare, fără să faci nimic altceva, mi se părea o plictiseală. 

Încet-încet, au apărut, cam de la sine, tot soiul de soluții. Mai întîi, prin crăpăturile pălăriei de soare pe care mi-o puneam pe ochi priveam în lumină. Vedeam culori care se mișcau și mă jucam cu ele. Nu-mi imaginam neapărat lucruri, ci-mi goleam mintea de orice, în afara jocului luminilor colorate. Era o posibilă formă de meditație rudimentară. Dar, pe termen scurt, funcționa.  

Apoi, tatăl prietenei mele ne spunea povești și ne incita și pe noi să spunem. Intram în jocul ăsta al imaginației, care se prelungea în momentele fericite cînd ne ridicam din tigaie și ne apucam, în sfîrșit, de ce știam mai bine și ne plăcea mai mult: și anume, să ne jucăm în nisip. Veneam cu o recuzită considerabilă, găletușe, lopeți, greble, stropitoare, site, forme și figurine. Figurinele erau cele marine, pești și alte vietăți acvatice, dar și o serie de mici jucării de cauciuc care puteau fi transportate ușor oriunde și care mă însoțeau peste tot. Nu erau marine, erau tot soiul de animale potrivite în orice situație și greu deteriorabile. Le spuneam „banda din Iugoslavia“, pentru că le luasem într-una din cele două călătorii la Belgrad din copilăria mea. Care, pe vremea aceea, era un fel de Tărîm al făgăduinței.

Activitatea noastră la nisip avea și ea o mică aspirație către transcenderea limitelor: nu voiam doar să săpăm, ci să săpăm pînă dăm de apă. Avînd în vedere că povestea asta se desfășura aproape de mare, căci mereu ne puneam cearșafurile cît mai pe mal, nu era un scop chiar imposibil de atins. Săpam, asiduu, și tot ce scoteam din uriașele noastre gropi era folosit ca material de construcție. Construiam castele și cazemate, cu maximă seriozitate. Baza trebuia să fie solidă, dar la turnuri aveam libertatea să aplicăm și alte metode. Cea care-mi plăcea mie cel mai mult era a picurării: preparai un amestec de nisip și apă în găleată, mai curînd fluid decît solid. Apoi luai cîte puțin de acolo cu vîrful degetelor și-l picurai peste baza solidă a viitorului castel: se crea, astfel, un turn aparent firav, din bucățele mii. Aparent firav, dar, de fapt, dacă-l făceai cu grijă, solid. Nu era treabă ușoară, era nevoie de răbdare și de măiestrie. Dar era palpitantă chiar plăcerea de a adăsta acolo, pe marginea gropii, picurînd nisip cu sufletul la gură, sperînd cu ardoare să nu ți se surpe turnul.