Verde
Cînd eram mai mică, nu mă gîndeam la natură, nu o percepeam: zburdam în ea, de-a dreptul. Bunicii mei aveau curte și grădină, și mă jucam destul de mult acolo. Mama mă scotea în parc și luam în stăpînire verdele din jur. Doamna Pintea, profesoara mea de engleză de la grădiniță, ne scotea cu grupa în parc și făceam același lucru, însă împărtășit.
Natura era, pe atunci, pentru mine, ceva de la sine-nțeles. Pe iarbă alergam, în tufișuri ne ascundeam. Uneori culegeam floricele, adunam castane și ghinde, iar la mare melci, scoici și pietre. De insecte, în general, ne feream. În copaci ne cățăram (fiecare după puteri) și le culegeam roadele.
Nu era nimic poetic în raportarea noastră la natură de atunci. Era o relație utilitară, era unul dintre spațiile care ne răbdau, în care aveam libertate, mai multă decît în altele, în care puteam să facem, cu anumite limite, cam ce voiam. Sigur, poate că în anumite colțuri ale ei ne mai trecea cîte un fior. Dar, în rest, bălăcirea în ea ne făcea să ne simțim pur și simplu mai liberi și mai fericiți.
Îi percepeam cumva frumusețea, indirect, fără să o recunoaștem ori s-o putem numi ca atare. Ne plăceau culorile și alcătuirile florilor, deși nu prea știam să facem altceva cu ele decît să le rupem. Ne bucura verdele ierbii pe care o călcam. Ne erau utile crengile mai lăsate ale copacilor dacă voiam să ne cățărăm, ori scorburile lor dacă voiam să ne ascundem.
Natura crease o lume ideală pentru joaca noastră. Mai complicată și mai palpitantă. Asta pînă la o anumită vîrstă. Pînă într-un soi de pre-adolescență. Cam pe la 11-12 ani am început s-o vedem și cu alți ochi. S-o vedem, de fapt, nu doar s-o folosim. Odată cu poveștile despre ea: deodată, natura nu mai era doar cea diurnă, deschisă, luminoasă. Se contura, în poveștile astea, și o latură mai întunecată, ori măcar mai difuză, cu un contur blurat: se puteau întîmpla în pădure, de pildă, și lucruri înspăimîntătoare. Existau animale nebănuite care pîndeau prin tufișuri. La fel, în parc. Pe scurt, se crea și o mitologie a acelor locuri, care le dădea, pentru prima dată, și o dimensiune poetică și metafizică, pe lîngă cea strict utilitară.
În poiana de la Cumpătu, unde-mi petreceam vacanțele din adolescență, făceam focuri „de tabără” serile. Prăjeam pîine, slănină și ciuperci. Dar nu ăsta era adevăratul scop. Era, de fapt, un ritual inițiatic, care se desfășura în cadrul cel mai adecvat: unul în natură, într-un spațiu mai puțin controlat și controlabil, dar și cu potențiale riscuri. Tocmai asta era ideea: să existe și o doză de suspans și de posibil într-o realitate în care, altfel, toate erau prea la locurile lor.
La focurile astea se spuneau povești de groază și de seducții adolescentine. Combinația dintre cele două menținea un fel de fior, care plutea printre flăcări pînă se stingea focul. Cam același, sau un pic mai augmentat decît cel pe care-l simțeam cînd ne ascundeam prin cîte-un loc îndepărtat, tot undeva în natură, cîțiva copii, și pur și simplu nu mai ieșeam de acolo. Ne uita Dumnezeu prin spatele vreunui tufiș, adînciți în conversații despre lună și stele: nu făceam nimic interzis, doar că în locuri de felul ăsta ne era mai ușor să ne deschidem, să ne descoperim și să descoperim lumea.
În toate aceste situații, însă, nu aveam încă ochi conștient pentru frumusețea naturii. Sigur, atunci cînd culegeam o floare, o alegeam pe cea care ne îmbia mai tare, prin culoare și formă. Dar asta făcea parte tot dintr-o admirație primitivă, mai curînd utilitară, pe care o nutream pentru natură. Despre sentimentul cît de cît estetic al ei, într-un articol viitor.
