Seri marine
Serile, la mare, în copilăria mea, erau și ele strict organizate: plimbarea pe dig era cam obligatorie. Era o chestiune de aerosoli și sănătate, ni se spunea, de la care nu puteam face rabat.
Obligativitatea, însă, în cazul ăsta, era complet diferită. În cadrul ei era loc, mult mai mult, de bucurie. Era loc de zburdat printre reguli. Și farmecul lucrurilor tocmai în asta adăsta.
De la Hotel Mangalia, spre dig, drumul trecea, mai întîi, pe la ruine. Ruinele cetății Callatis. Pentru noi, copiii de atunci, ruinele nu erau, în nici un fel, prilej de introspecții și nostalgii. Relația noastră cu ele era luarea în stăpînire, cucerirea lor: ne cocoțam pe ele și le străbăteam, destul de în goană, de la un capăt la altul. Era voie să te sui pe ele, pe atunci, cel puțin. Și nu era prea greu. Nu-mi aduc aminte ce jocuri ne imaginam cînd făceam asta, căci mereu, în copilărie, trăiam și-ntr-o lume paralelă pe care învățaserăm s-o alimentăm non-stop, dar știu că simpla lor parcurgere nu putea lipsi. Era ca un ritual de trecere, ca o probă din care trebuia să scăpăm întregi ca să putem merge mai departe. Ca să putem ieși din locul nostru, pentru percepția de atunci, magic: hotelul în care aproape că băteau valurile și unde venea, constant, Zîna Mării (despre care am mai scris și despre care voi mai povesti).
După ruine și după ce, dacă-mi amintesc bine, urcam niște scări, ne trezeam într-o altă lume: cea a vacanțelor standard de pe litoral. Ajungeam pe faleză, unde oamenii veniți în general prin sindicate, cu bilete, se plimbau în fiecare seară. Îmbrăcați cu ce aveau mai bun, festivi și zîmbitori, își făceau și ei aceiași aerosoli ca noi. Dar se și arătau în lume, căci mai curînd ăsta era rostul promenadei. Acolo, pe faleză, prietena mea și cu mine eram în continuare prinse în jocurile noastre, dar, cu un ochi – și mai ales cu trecerea anilor – observam și lumea din jur. Simțeam că mai e ceva acolo de care nu știam, un fel de ispită a freamătului mulțimii și a lucrurilor de care mamele noastre ultracorecte ne feriseră. Și aspiram, mai mult sau mai puțin explicit, la o cunoaștere mai îndeaproape a acelor lucruri, la o experimentare a lor. Oamenii din jur păreau că împărtășesc un secret la care noi nu aveam acces: nu al tinereții fără bătrînețe și al vieții fără de moarte, ci al unei mici fericiri ușor de obținut, fără atîtea reguli și mitologii, mai light. Una în afara turnului de fildeș și a clopotului de sticlă în care ne ținuseră mamele noastre, fără aspirație la perfecțiune. În mulțimea de pe faleză mă simțeam precum Mica Sirenă care e gata să renunțe la tronul ei submarin (nu că aș fi avut vreunul) pentru o pereche de picioare. Sigur, ea din iubire pentru un muritor. Eu, dintr-un soi de iubire-tînjire pentru omenire, în general.
După faleză, însă, ne întorceam, cumva, în lumea noastră. Pe dig reintram în universul regulilor și al visărilor. Al aerosolilor și al Zînei Mării. Cu cît înaintam mai mult pe limba de asfalt din mare, cu atît uitam mai mult de ispitele carnavalescului. Zgomotul și, mai ales, amenințarea valurilor care se izbeau de stabilopozi ne rearuncau în teritoriul fricii de mare și al fascinației față de ea. Unde nu mai prea era loc de gregar și convivial.
Noroc că la întoarcerea de pe dig ne aștepta un carusel. Erau călușeii de demult acolo. De fiecare dată ne dădeam în ei cînd ne terminam aerosolii. Nu se ridicau în zbor cu noi, precum cei din Mary Poppins. Și nici nu ne azvîrleau într-o lume imaginară. Ci pur și simplu restabileau, cu calmul bucuros al plutirii lor, echilibrul dintre lumea regulilor și a visării și cea gregară, omenească.
