Sandviș și igienă...
Pentru că cele mai multe lucruri nu se găseau, am fost obișnuită, din copilărie, să car mereu ce-mi trebuie cu mine. Să fiu un fel de perpetuu măgăruș care-și duce desaga în spinare.
La școală nici vorbă de vreun bufet, pe vremea aceea (prin anii 1970). Exista doar „instituția” sandvișului. Pe care, evident, ți-l luai de acasă. În școala primară, ți-l făceau ai tăi. Exista și acolo un standard, nu se făceau lucrurile chiar oricum: sandvișul trebuia să aibă o anumită dimensiune și o anumită consistență. Ba chiar și un anumit fel de a fi ambalat.
Sigur, nu erau explicite regulile astea. La fel cum nu era explicit precizat pe undeva că o casă din vremurile alea trebuia să conțină o sufragerie cu vitrină, care vitrină trebuia, la rîndul ei, să fie populată de bibelouri. Dar unele lucruri subînțelese erau mai evidente decît cele clar precizate.
Majoritatea sandvișurilor erau cu pîine albă și unt, cu parizer, șuncă (atunci cînd încă se mai găsea) și/ori cașcaval, sau brînză topită, sau chiar șnițel, din cîte îmi amintesc. Dar ale mele erau mereu diferite. La fel cum nu aveam sufrageria cu vitrină (ci cu o foarte lungă masă la care stăteam cam toți și lucram diverse, deci nici măcar nu se putea numi sufragerie), nici sandvișul meu nu îndeplinea toate condițiile. Pîinea mea era de multe ori neagră sau intermediară și tăiată mai mare. De destule ori conținea și ou, roșii, ardei, într-o formă sau alta, în funcție de ce aveam pe acasă.
Era poate, uneori, mai sănătos. Și, în orice caz, mai puțin convențional. Dar eu eram la vîrsta la care voiam neapărat să mă adaptez în „colectivitate”. Nefericit termen pe care azi nu-l plac deloc, dar care, pe atunci, mi se părea un deziderat. În loc să apreciez felul alor mei de a fi, mai aproape de o normalitate fără determinare în timp și în spațiu, universală, să zicem, eu îi puneam la îndoială și încercam să mă conformez.
Mă rog, pînă la o vîrstă. Tot pînă la o vîrstă mi-am mîncat, totuși, conștiincios, sandvișul meu nonconformist. Apoi l-am mai uitat prin ghiozdan. Mai era un motiv pentru care gestionarea sandvișului era complicată. Unul care azi ar fi de la sine înțeles, nici nu s-ar pune problema să fie supus dezbaterii. Și anume, igiena.
Astăzi, poate ar părea de neînțeles că școlile nu aveau săpun și hîrtie igienică la toalete. Dar atunci nu numai că nu aveau, dar nici nu se punea problema să aibă vreodată. S-a pus de-abia pe vremea copilului meu, la început de ani 2000, și atunci a fost un capăt de țară. Era o veșnică bătălie absurdă la ședințele cu părinții pentru sănătatea copiilor noștri, pînă la urmă. Pe vremea de atunci, însă, mai importante păreau să fie diversele brizbizuri pentru clasă decît ingredientele de bază ale igienei minime.
Întorcîndu-ne la anii 1970: ghiozdanul, pe lîngă nenumăratele caiete și manuale cartonate, precum și sandvișul, în orice formă ar fi fost el, mai conținea, zilnic, și un săculeț. Săculețul de igienă, i-am putea spune. În el se aflau săpunul și prosopul. Nu, nu se auzise de prosoape de hîrtie pe atunci. Ideea de unică folosință nu era deloc răspîndită.
Cei mai mulți copii aveau o săpunieră cu un săpun mai mic în ea. (Dacă se putea sau se găsea. În general, săpunașele astea erau apanajul hotelurilor.) Sau cu un săpun normal. Și un prosopel. Scriu intenționat „prosopel”, căci era bine să fie un prosop mai mic. Nici astea nu se găseau ușor, într-o vreme în care dimensiunile erau cam standard și ele. Țin minte că eu aveam unul cu Calimero, adus din Serbia (Iugoslavia de atunci, unde, din fericire, aveam rude). Calimero, pentru cei mulți care n-au cum să știe de el, era un pui negru cu o oajă de ou în cap, erou de desene animate. Desene pe care le văzusem în puținele mele călătorii în Serbia, de pe la 3 și 5 ani (căci două au fost). La bunicul meu de acolo. Dar despre asta într-un articol viitor.
