Frumusețea se poate măsura în kilograme?

Lăsînd la o parte imponderabila frumusețe „interioară”, ar fi greu de decis ce contează mai mult în evaluarea frumuseții: chipul sau corpul, trăsăturile fine ale feței sau liniile armonioase ale trupului? Totuși, în primul moment cînd zărim o persoană, impresia generală legată de aspectul fizic este marcată de volumul corporal, mai ales atunci cînd acesta e mult mai mic sau mult mai mare față de media considerată normală  în acel moment și în acel loc.

Astfel, în toate culturile, etichetele de slab sau gras pot deveni operante în evaluarea frumuseții, cu precizarea că în unele locuri și timpuri frumusețea e „arondată” masivității, formelor pline, iar în altele subțirimea și zveltețea sînt criteriile ce orientează adjudecarea calității de făptură atrăgătoare, dezirabilă. Apoi, plecînd de la dimorfismul sexual ce presupune faptul că femeile sînt (statistic) mai mici decît bărbații, s-a conturat și o dublă măsură în evaluarea abaterilor. Mai ales în canonul estetic occidental modern este repudiată femeia „multă”, „maldărul de femeie”, în timp ce corpolența conferă reprezentanților sexului tare alura de „bărbat bine”. Așadar, pentru europeni, a fi „bine făcut” nu înseamnă același lucru pentru un corp de bărbat sau de femeie și acest dublu standard a fost „exportat” în toată lumea odată cu procesul globalizării.

La unele populații din Africa, frumusețea feminină este condiționată de prezența unei înfățișări supraponderale, considerată atît semn al sănătății, premisă a fecundității, cît și indice al bogăției, marcă a statutului social. Un proverb din Mauritania decretează: „Locul ocupat de femeie în inima soțului ei e direct proporțional cu mărimea corpului pe care i-l dezvăluie în așternut”.

Pentru a-și putea găsi un soț, fetele sînt supuse unui obligatoriu ritual de îngrășare. Începînd cu vîrsta de 10 ani sînt literalmente îndopate cu cantități impresionante de lapte îmbogățit cu unt. Pentru a putea îngurgita cît mai mulți litri de lapte la fiecare din nenumăratele mese zilnice, în momentele în care o fată dă semne că nu mai poate înghiți nimic, femeia care supraveghează îngrășarea îi strînge piciorul ca o menghină, durerea provocată inhibînd senzația de vomă și posibilul reflux al alimentelor înghițite, mult peste nevoile normale. Și în Uganda, fetele erau supuse unei îngrășări forțate cu cîteva luni înainte de căsătorie, semnul reușitei fiind apariția vergeturilor.

Prestigiul corpului gras a supraviețuit în Mauritania pînă în zilele noastre, unde peste 40% din fete sînt obeze. În prezent, pentru a obține rezultate rapide fără supliciul îndopării, fetele recurg la medicamente pentru stimularea apetitului, la preparate cu cortizon sau, fără prescripție medicală, iau suplimente hormonale destinate uzului veterinar (!). Rezultatele obținute sînt spectaculoase, dar vin și cu inconvenientul că fetele se trezesc că le cresc mustăți și barbă.

Antropologul francez François Laplantine a publicat în 1981 rezultatele unei cercetări de teren desfășurate în insula tunisiană Djerba, în care a urmărit pregătirea premaritală a fetelor prin ritualul numit hajba. Patru luni înainte de nuntă, fetele sînt ținute în izolare, în casă, la adăpost de lumina soarelui și de priviri (denumirea ritualului poate fi tradusă prin „ascundere”). În tot acest răstimp, mama fetei se ocupă de supraalimentarea ei din jumătate în jumătate de oră, forțînd-o să mănînce  alimente consistente, bogate în grăsimi și dulciuri, iar pentru a obține cele mai bune rezultate operațiunea se poate repeta și noaptea de cîteva ori. Protestele sau plînsetele fetei, dacă apar, nu sînt luate în seamă.

Ritualul cuprinde și meticuloase tratamente de înfrumusețare, băi, epilări, măști corporale cu miere, gălbenuș și argilă, masaje cu uleiuri, tapotări cu apă de trandafiri, pentru a obține o piele fină, elastică, netedă, mătăsoasă, cît mai albă, care să dea luciu și strălucire unor cărnuri opulente de o fermitate apetisantă, cu iz amețitor-parfumat. La final, în clipa în care va fi expusă public și oferită mirelui acoperită toată de podoabe, va avea parte de omagii demne de o zeiță, cu atît mai mari cu cît vor fi mai impresionante dimensiunile ei corporale. Statutul social al familiei fetei va fi judecat după „volumul” miresei. Și cele mai sărace familii fac efortul de a „livra” o mireasă plinuță, pentru a-și asigura respectabilitatea. Obezitatea provocată este văzută ca o garanție că fata deține capitalul de forță vitală necesar procreării și o suficientă rezervă de energie pentru a face față sarcinilor domestice la noua ei casă. Un proverb local evocă utilitatea acestui exces ponderal: „Ia de nevastă o femeie și jumătate. Cînd jumătatea se va fi consumat, ție îți va rămîne o femeie întreagă”.

Ritualuri similare au fost descrise în insulele Pacificului, în Polinezia. Aici, practicile de îngrășare (ha’apori) sînt asociate riturilor de inițiere puberale, precum și pregătirii premaritale, dar sînt rezervate doar tinerilor ce provin din familiile de rang înalt, precum și primilor născuți din celelalte familii. Valorizarea pozitivă a masivității corporale are o fundamentare în mitologia Oceaniei, dar subîntinde preocuparea de a acorda șanse suplimentare de supraviețuire unei fracțiuni din populație în contextul unei permanente insecurități alimentare, datorate condițiilor climatice (cicloane, inundații devastatoare, tsunami). Acest rit de abundență, care consacră apartenența la elita locală prin creșterea vizibilă a volumului corporal, se desfășura în locuri speciale numite case de îngrășare, în izolare, la adăpost de lumina soarelui cu reguli foarte stricte. De exemplu, dacă în urma îndopării un tînăr vomita, era obligat să mănînce la loc tot ce vărsase. La sfîrșitul acestei cure de îngrășare, tinerii erau înfățișați șefului de trib, lăudați în fața întregii comunități, proporțiile lor considerabile fiind celebrate ca simbol al fertilității pămîntului, semn al bunăvoinței zeilor și al bunăstării viitoare a întregii comunități.

Aceste rituri mai erau active în secolul al XIX-lea și unul din factorii care explică incidența masivă a obezității actuale în rîndul polinezienilor de ambele sexe este persistența unei valorizări puternic pozitive a trupului masiv, la care se adaugă importul alimentelor occidentale ieftine bogate în zahăr și grăsimi, alături de alimentația locală, deja abundentă în carbohidrați. În contextul revendicărilor identitare postcoloniale, ei refuză raportarea la idealul frumuseții occidentale și manifestă rezistență la acceptarea discursului medical care incriminează obezitatea ca factor favorizant al bolilor cardiovasculare și metabolice.

Deși peste 70% din populație e supraponderală, polinezienii sînt refractari la astfel de avertismente, corpul supraponderal este admirat în continuare, valorizat ca marcă identitară alături de celelalte tehnici corporale din patrimoniul local cum ar fi: sporturile și dansurile tradiționale, masajul, tatuajele și diverse forme de artizanat prin care se exprimă azi identitatea polineziană.

Un alt context cultural în care corpul supraponderal era dezirabil poate fi găsit în mărturiile călătorilor occidentali care nu își ascund uimirea în fața „gabaritului” frumoaselor din haremul sultanului, numindu-le „munți de grăsime”. Se știe acum că, înainte de a fi integrate în harem, fetele erau îngrășate cu forța, pentru a se conforma idealului de opulență trupească, considerată atît semn al bogăției, cît și expresie a feminității depline, gaj al voluptății masculine, plăcerea bărbaților fiind slăvită și cultivată în islam ca prefigurare pămînteană a deliciilor din Paradis.

Nu e o surpriză faptul că europenii se arătau uimiți de această etalare ostentativă a abundenței corporale nestăvilite, a formelor ce se revarsă în voie. Idealul european al frumuseții feminine a gravitat timp de secole asupra taliei înguste, asupra torsului zvelt, obținut prin supliciul exercitat de corset. Iată ce consemna Michel de Montaigne pe la sfîrșitul secolului al XVI-lea: „Ca să aibă un trup tras prin inel, la cîte cazne infernale nu se supun, încingîndu-și mijlocul și strîngîndu-l în hățuri care le pătrund în carne? Am auzit că unele au și murit din pricina asta”. 

Pare o mare deosebire între canonul frumuseții care privilegiază opulența carnală, rotunjimile considerabile, revărsarea liberă a corpului voluminos și cel care prevede micșorarea artificială a dimensiunilor prin veșminte, constrîngerea siluetei să ia formă de clepsidră, cu talia de viespe, „care să poată fi cuprinsă cu ușurință de două mîini puternice de bărbat”. (Scarlett O’Hara era admirată pentru talia ei de 45 de centimetri.)

Rolul corsetului este ambivalent. La o primă vedere, nu face decît să ascundă corpul, îl ține captiv, îl face indisponibil, este o barieră atît în calea privirilor, cît și în calea atingerilor. Ca orice barieră, ca orice obstacol, nu face însă decît să ațîțe dorința, să aprindă imaginația. Corsetul diminuează corpul vizibil, dar „îngrașă” fantasmele. Nu întîmplător, diverse variante stilizate de corset sînt prezente în oferta lenjeriilor comercializate în sex-shop-uri. Corsetul creează distanța, realizează presiunea, anticipînd voluptatea eliberării. Brusc descătușat, corpul erupe, se revarsă ca un vulcan.

Flaubert evidențiază potențialul erotic al acestui articol vestimentar, descriind gesturile doamnei Bovary la o întîlnire cu Léon: „Ema se întorcea la el mai înflăcărată, mai însetată. Se dezbrăca cu mișcări repezi, smulgînd șiretul subțire al corsetului, ce șuiera în jurul șoldurilor ca o viperă care lunecă. […] apoi, dintr-o singură mișcare lăsa să cadă, de-a valma, toate veșmintele de pe ea; și, palidă, fără să scoată o vorbă, serioasă, i se arunca la piept, străbătută de un prelung fior”.

Departe de a fi confiscată de suplețe sau etalată în opulență carnală, frumusețea rămîne un miraj. Oare cum s-ar evalua în kilograme frumusețea unei femei înşelător slabe?

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de  antropologie culturală.