sminteala

În ultimii ani pare că o turbare generală ne-a prins pe toți într-o horă drăcească al cărei ritm nu dă deloc semne că ar vrea să se domolească.

Azi, lexical, „sminteala” este exotică. Și rară. Și-o mai asumă doar puțini din cei care scriu, de obicei aceia familiarizați și cu lecturi mai puțin contemporane.

Nebunia, excentricitatea și geniul merg mînă în mînă, iar omul de rînd nu le deosebește, dînd capului, cel care poartă mintea, nume dintre cele mai disprețuitoare.

Literatura bună – căci de la un punct încolo chiar nu mai contează dacă o împachetăm ca fiind „pentru copii” sau pentru „oameni mari” – nu a fost niciodată cuminte.

Teama de un „dușman” invizibil, imprevizibil, fără chip, fără intenție sau logică devine imposibil de suportat.

Sminteala e ambalajul murdar al răzbunărilor nesăbuite.

„Cînd vorbești de creație, vorbești în primul rînd despre sufletul tău, despre ceva ce este în tine.“