Adina ROSETTI

Dar cum n-aș vrea ca acest articol să se transforme într-o lamentație, mă gîndesc la un exercițiu simplu de imaginație, un soi de „Ce-ar fi dacă?”

„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”

Literatura bună – căci de la un punct încolo chiar nu mai contează dacă o împachetăm ca fiind „pentru copii” sau pentru „oameni mari” – nu a fost niciodată cuminte.

Cei doi ani petrecuți citind și scriind despre aceste „nesupuse” mi-au adus aminte cît de important și cumva nobil e sentimentul ăsta, al admirației pure.

E ora 9 și deja mă simt vinovată. Încerc să mă consolez că alții abia s‑au dat jos din pat la ora asta sau aleargă în drum spre serviciu prin traficul haotic, dar nu merge.

Domnul respectiv (e drept, nu jurnalist de meserie) îmi atrăgea atenția să scriu cu diacritice, să dau răspunsuri ample și interesante, însoțite de poze potrivite, avînd astfel șansa unei expuneri mai bune. Am ratat șansa, alegînd să nu r

Deși niciodată nu mi-am dorit să emigrez, totuși de cîte ori evadez în vacanță în țări mai calde, mai curate sau doar mai civilizate, mă încearcă o dorință subită de a rămîne acolo definitiv. Simplul fapt de a mă trezi în fiecare dimineață într-

„La naştere, toţi copiii sînt supradotaţi. De cei care pălesc, mamele sînt responsabile total!“ Este titlul unui interviu cu „antrenorul de genii“ Florian Colceag, care a fost intens distribuit în mediul virtual acum un an. M-a uimit frenezia cu care mamele dădeau share

Știți feelingu’ ala cînd se combină prietena ta cea mai bună, care tocmai te-a convins să vii cu ea la o petrecere cu necunoscuți, majoritatea mai mari decît voi, două puștoaice amețite și sictirite de prea multe meditații la mate pentru Bac, și nu e corect.

O întîlneşti în sălile de aşteptare de la diverse cursuri extra­şcolare: scriere creativă, caligrafie, limbi străine (cel puţin două), teatru de umbre, pictură pe sticlă, balet, pian şi lista poate continua.

O întîlneşti în sălile de aşteptare de la diverse cursuri extra­şcolare: scriere creativă, caligrafie, limbi străine (cel puţin două), teatru de umbre, pictură pe sticlă, balet, pian şi lista poate continua.

Cînd se află „la mama“, în tabloul familiei apar şi cei doi bunici; cînd se află la tata, desenul include noii fraţi şi, probabil, noua soţie. Fiecare casă cu familia ei, formată din alți membri.

Pentru ei „acasă“, cuvîntul ăla simplu care se confundă cu casa în care locuieşti împreună cu mama şi cu tata, e divizat în două concepte: la mami şi la tati.

Peste 300 de ochișori curioşi aţintiţi asupra mea. Şi emoţia că vorbele mele trebuie să ajungă la copiii ăştia, strînşi special pentru mine în sala de festivităţi a şcolii Gazi Yașargil, într-o limbă străină. O poveste tradusă în turcă prin engleză, un public total necunoscut.

Prima dată, eu am vrut să mă fac Corina Chiriac – m-a ţinut destul de mult. Apoi, am vrut doar „scriitoreasă“. Copiii mei au idei mult mai complicate şi le schimbă de la an la an, în funcţie de ultimele preferinţe în materie de filme, cărţi, hobby-uri, jocuri. I-am provocat la o discuţie, și asta e cea mai recentă variantă.

Copiii care vin la curs, deşi iubesc lectura, declară că urăsc poezia. Dar, după ce ne jucăm de-a colajele Dada, după ce le citesc poeziile despre Shrek ale lui Foarţă sau le arăt cartea de poeme a lui Tim Burton, cu desenele lui, cu toţii exclamă încîntaţi: „Wow! Asta e poezie?“

…cum te despărţi de bărbatul vieţii tale în funcţie de zodie, sex fierbinte în funcţie de zodie, şansele unei căsătorii în funcţie de zodie, top femei devoratoare de bărbaţi în funcţie de zodie, punctele forte ale femeilor în funcţie de zodie, cum îţi dai seama că iubitul te înşeală (sic!) în funcţie de zodie…

La sfîrşitul lui octombrie, am participat la acţiunea „Profesor pentru o zi“, parte din programul „Fiecare copil în grădiniţă“, ce are ca misiune să îi aducă la grădiniţă pe cei mai săraci copii din România. Am mers, împreună cu fetiţa mea de 10 ani, la o grădiniţă din satul Ticuşu Nou, şi am petrecut acolo cîteva ore cu copiii.

„Şi, e bună de ceva literatura asta pe care o scrii tu?“, m-a întrebat zilele trecute un amic, neconvins dacă merită să facă drumul pînă la librărie. Nu m-am minţit pe mine niciodată scriind, mi-am turnat acolo toate obsesiile, fricile şi angoasele. De acolo mă „inspir“.

Cînd intru într-o librărie, mă îndrept teleghidată spre rafturile cu poveşti pentru copii, cînd comand cărţi de pe bookdepository coşul se umple, miraculos, mai mult din secţiunea „Children“, m-am apucat (fără să-mi fi programat) să scriu literatură pentru copii şi ţin cursuri de creative writing. Desigur, tot pentru copii.

“bagă-mi-aş picioarele, ăsta nu-i un vis"

Era în ’91, tata era plecat de cîteva luni bune în State, cu o bursă, cînd i-am trimis prima scrisoare. După ce l-am informat, destul de sec, că fac bine, însă frate-miu mai mic mă enervează îngrozitor, iar mama mă pisălogeşte încontinuu cu şcoala, am trecut direct la subiect.

Spun stop repede, ca să fie cît mai puţini metri. Hm, deşi, la o adică, dacă s-ar nimeri să fie Ionuţ, nu m-ar deranja să fie mai mulţi. Da’ nu poţi să ştii niciodată şi, la ce noroc am eu, sigur o să nimeresc vreun tocilar care să mă pupe! Pentru că Înecatea, jocu’ ăsta, e cu pupături.

În Bucureşti, trăim împărţiţi în mai multe tabere.

În Canada te simţi ca un fel de Gulliver în Ţara Uriaşilor, mai ales dacă pleci la drum cu o maşină mică. Între cele două sensuri ale autostrăzilor se află nici mai mult, nici mai puţin, decît… o pădure, iar maşinile care trec pe lîngă tine sînt un soi de jeep-camionetă, cu rulotă sau barcă cu pînze ataşată. Dacă te afli în Ontario, poţi fi sigur că maşinile astea îşi duc proprietarii către lacul celor 1000 de insule, a.k.a Ontario Lake. Pe lacul ăsta se află, de fapt, cam 1800 de insule (se num

Nu mai ştiu cum am scris Deadline – care pînă înainte de publicare nu se numea aşa (de fapt, multă vreme n-a avut nici un titlu) –, dar ştiu sigur că e o carte care porneşte de la următorul fapt real: de la 6 ani şi pînă acum, cu mici întreruperi nefaste, cînd mă uit pe fereastră, văd turlele bisericii din curtea blocului meu în formă de U.

Încă de cînd i-am pus termometrul, Clara a ştiut foarte exact ce-o să se-ntîmple: „O să fac febră şi n-o să mai pot să mă văd cu Mara!“ Asta venea după vreo două-trei săptămîni în care eu şi mama Marei fuseserăm fiecare prea ocupate ca să le organizăm vreo întîlnire.

La ieşirea din restaurant, am văzut-o pe Albă ca Zăpada. Îşi scosese peruca brunetă şi îşi scutura părul blond platinat în timp ce vorbea la telefon cu un oarecare „pisi“. Avea o fustă foarte scurtă şi cizme cu tocuri înalte, iar costumul satinat îi atîrna trist, într-o mînă. Atunci copiii au început să-şi dea coate.

Acum e cam frig, dar dacă am întoarce niţel timpul înapoi, le-am găsi la locul bine ştiut (la groapa cu nisip) stînd pe băncuţe, unele cu cîte o ţigară aprinsă, altele sorbind cu încîntare cafea din termos şi supraveghind, în mijlocul unei sporovăieli plăcute, copiii care se joacă în nisip.

Simţisem pericolul în aer încă de cînd, laolaltă cu celelalte mame, bunici, mătuşi şi bone, în sala de clasă cu scaune şi mese pitice şi planşe cu scene din poveşti pe pereţi, începusem să-i scot hainele groase de iarnă şi s-o echipez pentru festivitate. Toată săptămîna mă asigurasem că şi-a învăţat poezioarele.

Se numea Miua şi era un urs roşu, cu vestuţă în carouri şi un ochi puţin dezlipit. Habar n-am de la cine îl primisem şi nici nu cred că mă jucam prea mult cu el, dar seara cînd mă pregăteam de culcare, Miua devenea personajul principal al fanteziilor mele.

În ziua în care, pe la trei ani şi ceva, Clara a învăţat de una singură cum să dea „replay“ unei melodii pe YouTube, n-am ştiut dacă să mă bucur sau să mă sperii (deşi înclinam cumva, în mod natural, ca orice părinte care şi-a petrecut copilăria cu cheia de gît, către a doua variantă).

Ce legătură poate fi între o melodie celebră, un film (în care apare şi melodia celebră), un magazin de lenjerie intimă, un blog de modă, o vilă la Buşteni, un restaurant în California de Sud, un gay bar în Chiang Mai (Thailanda), un tîrg de accesorii handmade, un site de cadouri, un apartament în Amsterdam, o emisiune de lifestyle şi un tort cu aromă de căpşuni?

Se uită la tine cu o privire de o candoare irezistibilă, absolut convins că vina îi aparţine acestui personaj, care a avut tupeul să răstoarne paharul cu lapte/mănînce toate bomboanele/îmbrîncească fetiţa la locul de joacă. Pe la patru-cinci ani, e foarte necesar şi chiar sănătos să-ţi inventezi un zmeu personal căruia să-i pui în cîrcă toate greşelile şi năzbîtiile şi care s-o încaseze în locul tău.

Încă îmi amintesc figurile mirate ale celorlalţi jurnalişti atunci cînd dispăream – în scurtele pauze pe care le aveam în timpul press-trip-ului la Bruxelles – şi apăream apoi încărcată cu pungi pe care scria mare şi colorat: H&M. Dacă mai e nevoie să lămuresc pe cineva, H&M este numele unui mare lanţ suedez de magazine, un soi de IKEA al hainelor super-cool şi super-ieftine.

„V-aţi făcut prieteni de cînd sînteţi aici?“ – i-am întrebat pe amicii mei din Canada, stînd pe terasa casei lor dintr-o suburbie liniştită şi privind veveriţele care traversau vesele pajiştea din faţa noastră. „Sigur că da, o mulţime“ – mi-au răspuns ei zîmbind mulţumiţi. În weekenduri, se adună cu toţii la un grătar – barbeque sau, mai pretenţios spus, garden party.

La intrarea în bazarul din Neptun, Yakari îşi aşteaptă cuminte clienţii. E de-ajuns să treci pe acolo cu copilul de mînă că un nene îţi şi sare imediat în cale, cu un zîmbet ştirb şi cu aerul că-ţi vinde chilipirul secolului: „5 lei plimbarea, 5 lei plimbarea, şefu’!“. Poneiul Yakari are cea mai tristă privire, poate chiar mai tristă decît cea a puiului de leu de la Sinaia, rebegit de frig, al cărui stăpîn încerca să-i convingă pe trecători să se fotografieze cu el printre nămeţii de zăpadă.

Prima dată cînd i-am dat de înţeles Clarei că eu şi tatăl ei am putea fi responsabili pentru venirea ei pe lume, m-a privit drept în ochi şi a pufnit în rîs. Avea aproape 3 ani. Uimită de naivitatea mea (oare cum îmi imaginasem că ea ar fi atît de fraieră încît să creadă asemenea explicaţii cusute cu aţă albă?), Clara mi-a întors-o imediat: „Ei, voi m-aţi făcut! Păi, n-aveaţi cum! Nu vezi că eu sînt mare şi sînt făcută chiar şi din oase?!“. Am încercat să o conving că adevărul stă chiar aşa prec

Povestea preferată a fetiţei mele de patru ani este „Prostia omenească“ (nu numai pentru valoarea educativă, cît mai ales pentru deliciile lingvistice. În ce poveste pentru copii din ziua de azi se mai întîlnesc expresii savuroase, precum „Ce v-a găsit să bociţi, făi proastelor?“). De cînd cu povestea lui Creangă, Clara a început să recunoască la tot pasul, în micul ei univers, situaţii pe care nu se sfieşte să le încadreze hotărîtă în categoria „prostiei omeneşti“. I-a atras atenţia chiar educa

Sconcsul, duşmanul omului Într-o suburbie din Ottawa, în care fiecare casă are peluza şi grădina aproape identice cu ale vecinului şi în care liniştea străzii este întreruptă foarte rar de ...

Domnul profesor se trezeşte de dimineaţă şi porneşte cu troleibuzul spre şcoală. Acolo îl aşteaptă treizeci de elevi....

Un caz emblematic Acum doi ani " era în aprilie, înainte de Paşte " o ştire a zguduit pentru cîteva zile presa şi lumea virtuală....

La "Hanurile Europei Rurale", eveniment desfăşurat recent la Muzeul Ţăranului Român, am gustat produse tradiţionale din Italia şi am aflat că brînza poate fi un subiect de meditaţie. Zi...

Fericirea (recomandată de revistele) glossy se atinge atunci cînd: tocmai ai slăbit zece kilograme, obţinînd o siluetă de invidiat care face privirile unui tip "super" (un fel de Ricky Martin featurin...

Poate că mai mult decît colajele expuse în expoziţia "Realpolitik" de la galeria H’art, a fascinat povestea artistului....

Un război de uzură În Bucureşti, trăim împărţiţi în mai multe tabere, din care, fie că vrem sau nu, facem parte. Şoferii se războiesc cu pietonii pentru fiecare centimetru de asfalt....

Nu i-am invadat numai cu forţa noastră de muncă ieftină, ci şi cu cardurile noastre pline....

Muzeul Ţăranului Român a găzduit o expoziţie ce pare că a pornit de la un joc de cuvinte: "Olten-Olt-Oltenia", podoabe tradiţionale din România (regiunea Oltenia) şi Elveţia (regiunea Olten)....

Galeria Nouă - spaţiu non-profit care se ocupa exclusiv de "photography & new media" - s-a închis din motive ce ţin, invariabil, de spaţiu şi de Primărie....

Am două categorii de prieteni: corporatiştii şi boemii. Cu primii vorbesc despre piaţa imobiliară şi condiţiile de creditare (ei se plîng că "ai văzut, dragă?...