Cum se termină un deadline

Publicat în Dilema Veche nr. 486 din 6-12 iunie 2013
Cum se termină un deadline jpeg

Nu mai ştiu cum am scris Deadline – care pînă înainte de publicare nu se numea aşa (de fapt, multă vreme n-a avut nici un titlu) –, dar ştiu sigur că e o carte care porneşte de la următorul fapt real: de la 6 ani şi pînă acum, cu mici întreruperi nefaste, cînd mă uit pe fereastră, văd turlele bisericii din curtea blocului meu în formă de U. N-am nici o îndoială că de aici a pornit, de fapt, cartea asta, pe care cei mai mulţi cronicari o numesc „roman corporatist“.

Am locuit în apartamentul de la etajul opt, rînd pe rînd, în toate cele trei camere (acum, de pildă, am cartierul general în sufragerie) şi de la toate ferestrele am văzut acelaşi lucru: turle aurite sclipind în soare, stoluri de porumbei, pisici maidaneze tolănindu-se pe maşinile parcate pe lîngă blocul din care ies dimineaţa oameni grăbindu-se spre serviciu, pensionare care-şi îngrijesc florile de la geam şi cerşetori adormiţi în boscheţii care mărginesc curtea. Cînd eram mică, îmi plăcea să-mi imaginez că mă dau de-a dura pe turlele aurite, ca pe-un tobogan. Uneori, fără să-mi crească aripi, zburam în jurul lor. Mai ales în serile de vară, cînd încă aveam şcoală şi mama mă obliga să fiu în pat la ora 8, deşi noaptea mai avea mult pînă să vină. Deschideam fereastra larg, să intre aerul serii, şi-n clipa următoare eram acolo, în cămaşa de noapte, cu părul fluturînd, cu tălpile goale lipăind pe metalul fierbinte al turlelor.

A mai existat o fereastră, mult mai tîrziu, o fereastră care era tot timpul închisă şi de care obişnuiam să-mi lipesc fruntea cînd mă ridicam de la biroul înghesuit, încercînd să evadez pentru cîteva momente. Mă fascina că fereastra asta dădea într-o curte interioară perfect etanşă, în care nimeni nu putea pătrunde vreodată. Erau acolo cîţiva arbuşti artificiali, o bancă nefolosită şi mult pietriş, perfect aranjat. Mă gîndeam: ce-ar fi dacă toţi oamenii ăştia s-ar ridica acum de la birouri, ar forţa intrarea în curtea aia interioară şi ar lua-o în stăpînire, ar face un picnic pe pietriş, întinzînd pe jos rapoarte de vînzări scoase la imprimantă, şi-ar întinde acolo caserolele cu mîncare comandată pe Internet, s-ar descălţa şi s-ar întinde pe bancă să fumeze?

Cred că din lucrurile astea e făcută literatura. Altfel, da, cărţile pornesc (şi) de la ştiri din ziare, despre cazuri de „burn out“. N-am vrut niciodată să documentez jurnalistic cazul morţii Ralucăi Stroescu, din care m-am inspirat. A fost pentru mine un pretext să scriu despre obsesiile unei generaţii, despre oamenii care-şi amînă mereu viaţa – aia „adevărată“ –, despre alegerile pe care le faci cînd devii om mare şi te înghite un soi de vîltoare. Încă mi se pare că sîntem cu toţii nişte copii obişnuiţi să zburde pe turlele unei biserici, care se trezesc deodată în faţa unui geam închis, dincolo de care nu se află decît o curte cu pietriş artificial. Nu ştiu cum să găsesc ieşirea decît scriind despre toate astea. Partea bună este că în Deadline s-au strecurat şi alte poveşti (altfel, ar fi ieşit ceva teribil de deprimant!): un motan pus pe aventură, nişte mătuşi de provincie, un artist care locuieşte într-o ghenă – şi el inspirat dintr-un caz real, cel al lui Ion Bârlădeanu, cu care am făcut un interviu chiar pentru Dilema veche.

Am scris în weekenduri, pe furate, incoerent şi haotic, în orele pe care reuşeam să le rup de la job, de la mers la supermarket şi de la joaca în parc cu fetiţa mea. Doar că, la un moment dat, lucrurile nu se mai leagă aşa, personajele devin îndărătnice dacă le tot abandonezi, iar poveştile se încîlcesc într-un hăţiş fără ieşire. Atunci e vremea să faci chestia aia pe care o citesc mereu în biografiile scriitorilor: să te „dedici“ literaturii. Eu n-am reuşit să fac chestia asta decît trei luni, cît am avut un soi de concediu negociat de la serviciu. Cu alte cuvinte, a trebuit să-mi pun un „deadline“ ca să termin cartea şi se pare că a funcţionat, pentru că n-am avut încotro.

Titlul a venit, paradoxal, în ultima clipă, deşi ar fi fost cea mai la îndemînă variantă. A fost singura variantă la care Răzvan Petrescu – cel care a fost lectorul şi redactorul cărţii – nu a izbucnit în rîs, aşa cum a făcut la toate celelalte titluri naiv-copilăreşti pe care le găsisem pînă atunci (conţineau porumbei şi îngeri, mulţi îngeri, unii dintre ei fără aripi, ca titlul unei melodii a lui Puya). Aşa că am rămas cu Deadline, prilej pentru cîrcotaşi să-mi spună că mă dau interesantă cu titluri în engleză.

Adina Rosetti este scriitoare. Cel mai recent roman publicat: Deadline, Curtea Veche, 2010.

Foto: L. Muntean

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.