De-a v-ați ascunselea

Creţu deschise un ochi şi primul lucru pe care-l văzu fu un petic de cer înnorat decupîndu-se prin frunzele boscheţilor în care adormise. Încercă să se ridice, dar capul îi zvîcnea atît de tare, încît se lăsă să cadă înapoi. Spre mirarea lui, nu se lovi deloc, căzuse pe nisip. Încet de tot, reuşi să se salte într-un cot şi să privească în jur: o plajă întinsă, pustie, cîţiva pescăruşi stingheri, două şezlonguri răsturnate, marea spărgîndu-se în valuri la ţărm, cerul plumburiu, de toamnă. Habar n-avea cum ajunsese acolo. Fete frumoase, cu trupuri care-ţi luau minţile. Asta era tot ce memoria lui reuşea să dezgroape. Zăcu cîteva minute privind marea şi apoi, cu chiu cu vai, se ridică în picioare si făcu cîţiva paşi, clătinîndu-se, spre ţărm. Adierea sărată mîngîindu-i faţa, mirosul apei şi-al algelor putrezite de la mal, nisipul umed intrîndu-i în pantofi. Îşi cercetă buzunarele: în cel drept – un pistol de jucărie şi cîteva bancnote verzui, în buzunarul stîng – un telefon mobil argintiu, care nici măcar nu era al lui, şi un pliculeţ cu pastile albe. Le băgă pe toate la loc, fără să înţeleagă de unde apăruseră. Deodată, auzi nişte zgomote în spate şi se întoarse încet, cu mîna pe pistolul din buzunarul drept. Pe aleea din spatele gardului ce mărginea plaja, nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru coborau dintr-un jeep. Creţu văzu în mîinile lor bîte de baseball – schimbătoare de păreri, cum li se spunea la el în cartier. Ultima se dădu jos din jeep o tipă înaltă, blondă, cu nişte picioare ce nu se mai terminau ivindu-se de sub o rochie scurtă şi înflorată. Blonda ţipă, arătînd în direcţia lui, iar bărbaţii îmbrăcaţi în negru se îndreaptă către plajă, agitîndu-şi bîtele ameninţătoare. 

Creţu rămîne cîteva clipe paralizat, înţelegînd că tipii aia pe el îl caută. O ia la fugă pe plajă, capul îi vîjîie, picioarele îl trag în jos, în minte i se rotesc imagini ameţitoare, ca într-un caleidoscop care se-nvîrte prea repede. Vede imaginea unei discoteci cu muzică bubuitoare suprapunîndu-se peste cea a unui castel ca din poveşti, nişte fetiţe cu care se hîrjoneşte transformîndu-se în femei cu machiaj grotesc şi priviri rătăcite, îi vede pe tovarăşii lui din copilărie, ar da orice să fie acum aici Andrei sau un alt tovarăş de-al lui, apoi se vede pe el însuşi fugind cu disperare, ca-n copilărie la v-aţi ascunselea, atunci cînd se pregătea să scuipe pe careva. Era cel mai tare la jocu’ asta, nimeni nu-l scuipase vreodată! Trebuie s-alerg mai repede, eu întotdeauna cîştig la v-aţi ascunselea, dacă fug tare de tot, în cîteva secunde o să încep să mă-nalţ şi-o să scap de piraţii ăştia care vor să mă omoare, îşi aude gîndurile, şi-n aceaşi clipă se împiedică din pricina şireturilor desfăcute şi se prăbuşeşte în nisipul umed. Se ridică şi începe să alerge din nou, mărind ritmul pînă cînd simte că începe într-adevăr să se desprindă, dar nu e o desprindere lină, uşoară, ca-n vis (ştie acum că de-acolo îi venise ideea nebunească cu zburatul), ci ceva chinuit, împleticit, cumplit de greu. Picioarele nu-l ascultă, pedalează haotic în aer, nu reuşeşte să se ridice la mai mult de un metru înălţime, o forţă potrivnică îl trage-n jos, chiar şi vîntul pare că-i pune piedică, starea aceea minunată, de desprindere şi de plutire, pe care o cunoaşte atît de bine din visele din copilărie, îl ocoleşte. Priveşte în sus, doar o pîclă pe care soarele firav nu reuşeşte s-o străpungă, nici urmă de vreun castel pe acolo, nici urmă de nori care să te poarte-n zbor; priveşte în spate, bărbaţii în negru, piraţi sau ce-or fi, se apropie ameninţători, strigînd ceva cu furie la el, se concentrează un pic şi reuşeşte să priceapă, stai pe loc, morţii mă-tii de nenorocit. Încă un efort şi se va înălţa deasupra lor, aşa că pedalează cît poate el de tare, forţîndu-şi toate fibrele din corp, şi reuşeşte să mai urce cîţiva metri, apoi încearcă să vireze deasupra mării, chit că s-ar prăbuşi, mai bine să-l înfulece peştii, decît să moară zdrelit de bîtele ălora; şi-atunci se întîmplă ceva îngrozitor, corpul i se împotriveşte, mişcările-i devin dezarticulate, de parcă ar fi o marionetă trasă de sfori de un păpuşar nepriceput, şi se prăbuşeşte, se prăbuşeşte-n gol, ca într-un coşmar, pămîntul se apropie cu o viteză ameninţătoare, înţelege că în mai puţin de o clipă îl va atinge – sînt nişte stînci ascuţite acolo, care intră în mare – mai are timp să gîndească “bagă-mi-aş picioarele, ăsta nu-i un vis, n-o să mă mai trezesc!” şi-apoi simte izbitura. 

În cele cîteva secunde în care începe să se dezmeticească şi un firicel de sînge se prelinge pe piatra pe jumătate acoperită de alge, Creţu se vede fulgerător stînd pe canapeaua neagră de piele din club, sorbind dintr-o sticlă de bere, cu Loredana alături, coapsa ei fierbinte atingîndu-l, buclele ei blonde întinzîndu-se către el ca nişte tentacule, în timp ce ea îi povesteşte despre cariera de fotomodel, despre cum e să stai în costum de baie ore întregi în timp ce afară ninge ca-n poveşti, despre ideile tîmpite ale stiliştilor gay, despre fotografii care nu vor decît s-o dezbrace de haine cît mai repede, despre prietenul ei, un om de afaceri îngrozitor de gelos de care vrea să scape, pentru că nu poate suporta să fie ţinută-n lanţuri, viaţa-i făcută că să te distrezi, nu-i aşa, baby?, îi strigă cu buzele lipite de urechea lui, el o aprobă sorbindu-i parfumul, uite, ea e Sorana, prietena mea, şi Creţu ridică privirea către o altă fată, o brunetă voluptuoasă care se prăvăleşte pe canapea lîngă ei, încinsă de dans, cu o rochie atît de scurtă încît i se văd bikinii, Sorana se apleacă peste el ca şi cînd nici n-ar fi existat, se întinde către Loredana şi, în lumina care se aprinde şi se stinge frenetic, Creţu priveşte ameţit cum fetele astea două se sărută pe buze chiar în faţa lui, apoi izbucnesc în rîs, amuzate la culme, a fost doar o glumă, fraierule, ce, credeai că sîntem pe invers?, îi strigă Loredana aprinzîndu-şi o ţigară, şi izbucnesc din nou în rîs amîndouă, rîde şi el, niciodată nu s-a simţit mai bine decît acum, e ca-n cel mai tare videoclip, e un gangster înconjurat de gagici frumoase, ah, de l-ar putea vedea şi tovarăşii lui de la bloc! Le ia pe amîndouă de gît şi le sărută, îşi îngroapă faţa în pletele lor frumos mirositoare, le atinge coapsele de caramel, apoi, străfulgerat de o idee, bagă mîna-n buzunar şi scoate nişte pastile albe, marfa pe care Neon îl trimisese s-o livreze în seara asta unor puşti de-aici, să-i ia dracu pe puştii aia, şi-aşa sînt rupţi de nu mai ştiu de ei, acum e momentul lui, viaţa e făcută pentru petreceri, a aşteptat clipa asta încă din clasa a noua, pe cînd Loredana era cea mai frumoasă fată din şcoală, din cartier şi din univers, acum nu mai e un amărît de puşti cu o singură pereche de adidaşi care o aşteptase ore-ntregi în părculeţul din faţa blocului, în timp ce ea stătea pe genunchii unui şmecher care-o ducea cu maşina la terase scumpe, tu chiar ai crezut, mă, că o combini pe Loredana?, rîseseră tovarăşii de el, acum e cu totul altceva, fetele-şi toarnă whisky în pahar, închid ochii ca-n transă şi-nghit pastilele, apoi îl sărută pe rînd, simte privirile pline de invidie ale tuturor masculilor din jur, nişte puşti răsfăţaţi de bani-gata, cu vile, jeepuri şi motociclete, băieţi care aruncă într-o seară în club mai mulţi bani decît cheltuie el tot anul la Shadow Bar, şi cu toate astea Loredana şi Sorana, fotomodelele-astea superbe care apar pe copertele revistelor, pentru el dansează acum, urcate pe masă, lui îi trimit zîmbete super-sexy, pentru el îşi unduie coapsele şi-şi dezvăluie sînii ameţitori care li se revarsă din rochiile prea strîmte, totul e numai pentru el, pentru că el şi numai el are pastilele magice care te duc în al nouălea cer, pe el îl iau de mînă şi-l trag după ele prin clubul înţesat de lume, rîzînd ca nebunele, dinţii le sclipesc în lumina stroboscoapelor, hainele li se lipesc, umede, de pielea bronzată, se strecoară printre oamenii care dansează frenetic, printre cuplurile care se sărută şi se pipăie în extaz, printre puşti beţi şi transpiraţi, curve de lux unduindu-se, mimînd sexul, baştani îmbrăcaţi în alb care-şi aprind trabuce, prin toate mulţimea dezlănţuită, fetele deschid uşa unei toalete, înăuntru se împletesc zeci de mirosuri, pe jos sînt şerveţele murdare şi prezervative folosite, îl trag înăuntru, îl sărută pe gît, mîinile lor fierbinţi i se încolăcesc peste tot, atingîndu-l, înnebunindu-l, şi-apoi retrăgîndu-se dintr-odată, el nu mai înţelege nimic, crezuse că urmează să intre în paradis, dar ele rîd, rîd fără oprire, chipurile cu machiajul întins par schimonosite ca ale unor păpuşi groteşti, se iau în braţe, încep să-şi mîngîie sînii una alteia, îşi muşcă buzele, filmează-ne, pisi, ce stai aşa?, îi strigă Loredana, întinzîndu-i telefonul ei argintiu ca o bijuterie, şi el se execută imediat, deşi e uşor dezamăgit, crezuse că l-au tras după ele în toaletă că să-i ofere cea mai tare experienţă în trei, nu ca să-l transforme în cameramanul lor, dar n-avea de ales, a început să filmeze, buze lingînd sfîrcuri, picioare încolăcindu-se, gemete din ce în ce mai intense, totul devenise atît de excitant, ar fi vrut să le despartă cumva, să se strecoare între ele şi toate mîngîierile să fie numai pentru el, dar în clipa aia uşa cabinei s-a dat de perete, fetele au încremenit, el s-a întors, neînţelegînd nimic, şi-a văzut un bărbat între două vîrste îmbrăcat în alb, în spatele lui o mulţime de tipi cu mutre de bătăuşi notorii şi, ce dracu caută şi-ăsta aici?, chiar pe Neon, dealerul din Colentina, un tip cu laţe lungi, negre, împletite în sute de codiţe, cu ochii înnegriţi şi, ce pana mea e asta, un papagal pe umărul drept? Totul îngheaţă cîteva clipe şi rămîne aşa, suspendat, fără sonor, apoi lucrurile se precipită apocaliptic, bărbatul în alb o apucă de păr pe Loredana şi-o tîrăşte afară din toaletă, morţii mă-tii de curvă, Neon scoate un cuţit din buzunar, băi, tu voiai să mă faci pe mine?, scrîşneşte printre dinţi şi lama cuţitului luceşte în lumina becurilor din toaletă, bătăuşii în negru se reped înspre el, iar el deodată simte că se-nalţă deasupra tuturor, pur şi simplu picioarele i se desprind de pardoseala murdară şi se trezeşte suspendat în aer, tavanul a dispărut, deasupra e doar un cer înstelat către care se apropie din ce în ce mai repede, iar discoteca, marea, hotelurile, restaurantele, maşinile, toate rămîn în urmă, din ce în ce mai mici, pînă cînd ajung nişte puncte colorate pe o întindere neagră. 

Încearcă să se ridice dintre stînci, dar nu izbuteşte. Nu-şi mai simte picioarele, dar asta nu-l sperie deloc. Dimpotrivă, se simte cuprins de-o încredere fără margini. Deasupra lui vede mutrele bărbaţilor în negru şi figura Loredanei, cu machiajul întins pe faţă şi ochii roşii, curva dracului, nici măcar frumoasă nu-i!, aude ca prin vis vocile cerîndu-i cu insistenţă telefonul. Unul dintre ei, cel cu bîta ridicată, îl înjură şi urlă, lăudîndu-se că are să-i crape capul şi o să-i rupă picioarele, o să-l bată şi-o să-l desfigureze, de nici mă-să n-are să-l mai recunoască dup-aia, iar Creţu, cuprins de o mare seninătate, uşor ca o adiere de vînt, înţelege exact ce-are de făcut: a văzut faza asta de-o mie de ori în filme, încît aproape o cunoaşte pe de rost, nu mai are nici un secret pentru el, ştie fiecare mişcare, fiecare privire, fiecare respiraţie. Se concentrează cîteva secunde, bagă încet mîna în buzunarul drept – e acolo, aşa cum se aştepta, rece şi metalic – îl apucă strîns în mînă şi respiră adînc aerul sărat pe care-l aduce marea la ţărm. Apoi, cu mişcări absolut sigure, de parcă ar fi făcut asta dintotdeauna, scoate pistolul din buzunar, ocheşte scurt şi începe să tragă, glonţ după glonţ, pînă cînd sîngele care ţîşneşte din ţestele bărbaţilor şi-a femeii acoperă tot ecranul, într-o imensă pată roșie pe care pulsează literele gigantice THE END.

De zece ori pe buze