Vieţile secrete ale domnului profesor

Domnul profesor se trezeşte de dimineaţă şi porneşte cu troleibuzul spre şcoală. Acolo îl aşteaptă treizeci de elevi. Ştie dinainte că n-are rost să-şi bată capul cu ei, pentru că elevii ăştia îşi butonează telefoanele în timpul orei şi se hlizesc unii la alţii. Nu vor să înveţe, aşa că vor primi note mici pentru că asta merită. Noroc că au părinţii lor bani ca să-i trimită la meditaţii. Acolo e adevărata bătaie de cap! Cum să obligi loaza să citească Baltagul sau Răscoala?! Domnul profesor o face cu bună ştiinţă: intră în grevă, tocmai acum, în prag de teze, şi nu are nici un fel de remuşcări şi procese de conştiinţă. Pentru că şi el are copii care-şi doresc telefoane şi haine fiţoase. Pentru că s-a săturat să se înghesuie în troleibuz, în timp ce elevii sînt aduşi cu maşina la scară. Pentru că Guvernul i-a promis şi apoi s-a făcut că plouă. Domnul profesor e obosit şi enervat. Nu simte că are misiunea sfîntă de a lumina minţile. Se gîndeşte la bani şi la rate, la troleibuz şi la situaţiile în care s-a simţit umilit de chicotelile elevilor care nu vor să citească Baltagul cu nici un chip. Domnul profesor zîmbeşte, căci acum are o armă " şantajul " şi are de gînd să o folosească! ...Asta cred unii părinţi despre domnul profesor. Şi nu se sfiesc să spună indignaţi că "profesorii le-au golit buzunarele în sportul naţional ale meditaţiilor condiţionate" şi că acum, cu greva asta, "mizează cu neruşinare pe presiunea părinţilor asupra Guvernului". Desigur, se aud şi voci care susţin că "au şi profesorii dreptul să se gîndească la propria familie", pentru că sînt "săraci, prost plătiţi, huliţi de mass-media şi batjocoriţi de clasa politică". Cît despre meditaţii, "e vina părinţilor că dau şpagă şi că nu cer mai multe de la sistemul de învăţămînt". Da, spun primii, dar profesorii "dau special note mici ca să le vină copii la meditaţii", şi-apoi, dacă sînt aşa mari grevişti, "de ce nu fac, domnule, grevă la meditaţii?". E simplu " sar imediat apărătorii dascălilor ", pentru că "nu au lefuri mari, privilegii, vile şi maşini". Aha " sînt contracaraţi imediat ", deci cine nu are vilă şi maşină trebuie să facă grevă, fără să-i pese că-şi bate joc de nişte copii nevinovaţi. Mai ales că, oricum, "să fim serioşi, profesorii au salarii prea mari pentru cîte ore muncesc şi ce eforturi depun". Păi, e vina lor că elevii nu vor să înveţe şi nici măcar nu pun mîna să citească o carte, iar "despre obrăznicie, ce să mai vorbim, cîte nu îndură săracii la ore?!". Dar, pînă la urmă " sînt de acord atît apărătorii, cît şi acuzatorii ", toată această încîlcită stare de fapt este vina "societăţii şi a sistemului". Pentru că, în fond, "şcoala este oglinda societăţii". Pentru un puşti de 12 ani, profesorii se împart în două categorii bine definite: cei pe care-i urăsc şi cei "bestiali" (ceea ce, în limbajul lor, înseamnă o mare apreciere). Iar pentru asta există două criterii simple: dacă le dau teme multe şi note mici, puştii îi urăsc pe profi. Dacă îndulcesc toate astea cu cîteva glume şi un aer relaxat la ore, atunci sînt "bestiali". Puştii n-au nici cea mai mică idee despre ce ar putea fi în mintea, sufletul şi viaţa unui prof; de fapt, nici nu-şi imaginează că profii ar putea avea o viaţă în afara orelor de şcoală. Dacă îi pui să facă asemenea exerciţii de imaginaţie, răspund simplu: "Nu-mi pasă". Proful este o fiinţă special creată pentru a sta în spatele unei catedre şi a da note şi teme. Uneori, copiii descoperă cu uimire, cînd merg la meditaţii, că profii au şi ei copii, canapele, televizor, stau în papuci prin casă, nu merg cu catalogul la baie, deci sînt oameni ca toţi ceilalţi. Însă odată ce intră pe uşa clasei, se metamorfozează ca prin farmec în acele creaturi care simt o plăcere sadică să "te ardă la notă" sau să "te ia la mişto în faţa clasei". Cu cîteva mici excepţii, după cum spuneam: profii "bestiali". Studenţii au avut timp să-şi dea seama ce e cu viaţa asta şi în jurul căror valori se învîrte totul. La fel ca ceilalţi din jur, profii "sînt nişte ahtiaţi după bani". Nu îi înduioşează deloc argumentele lacrimogene cu salariile mici: "ce, i-am pus eu să se facă profesori? Dacă nu le convine salariul, de ce nu se angajează în altă parte?". Probabil că profii nici n-ar putea să-şi găsească vreun job mai de Doamne-ajută, avînd " în opinia studenţilor " nişte "mentalităţi învechite şi demodate", neadecvate la "lumea în care trăim". "E şi vina sistemului" " explică alţi studenţi, cu vederi mai largi ", "sînt programele depăşite şi fără nici o legătură cu realitatea!". Dar e limpede că, pentru a fi respectat şi ascultat, un prof trebuie să deţină obligatoriu o doză (cît de mică) din acea însuşire inefabilă numită coolness. Un "prof cool" are, dacă nu blog, măcar un ID de mess (unul care nu ştie să folosească computerul e clar "de pe altă planetă"), îşi presară discursul academic cu expresii şi referinţe culturale ale vremurilor noastre (expresia "pe vremea mea" îi este cu totul străină), nu se scandalizează la vederea ţinutelor de discotecă ale domnişoarelor studente şi cunoaşte măcar cîteva terase la modă din oraş. Abia atunci poate începe dialogul cu studenţii, altfel este etichetat drept "dinozaur" şi tratat în consecinţă. Dacă aduci în discuţie clişeul cu "vocaţia de profesor", toţi pufnesc în rîs şi nu poţi spune că n-au dreptate, după ce îţi povestesc despre ore întregi de "luat notiţe după dictare". Oricum ar fi, viaţa de dincolo de şcoală a profesorilor rămîne pentru cei mai mulţi un secret şi nici nu le-a trecut vreodată prin minte să-l descifreze. Unii cred că, din pricina sărăciei, sînt nevoiţi să facă taximetrie, iar alţii, dimpotrivă, că s-au îmbogăţit pe seama meditaţiilor "pe bandă rulantă". O puştoiacă dintr-a VII-a mi-a spus că poate ar fi vremea ca profii să-şi facă, în sfîrşit, bloguri, "ca să ştim şi noi cu ce se ocupă în restul timpului, cînd nu dau note mici şi teme imposibile". Ea, una, are blog încă din clasa a V-a…