La cîţi metri te-ai înecat?
Spun stop repede, ca să fie cît mai puţini metri. Hm, deşi, la o adică, dacă s-ar nimeri să fie Ionuţ, nu m-ar deranja să fie mai mulţi. Da’ nu poţi să ştii niciodată şi, la ce noroc am eu, sigur o să nimeresc vreun tocilar care să mă pupe! Pentru că Înecatea, jocu’ ăsta, e cu pupături. Se joacă în tabere, după ce s-a dat stingerea şi diriga a verificat că sîntem toţi bine mersi, fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii, fiecare în patul lui, în pijamale şi cu pătura trasă pînă la bărbie. Se mai joacă şi la petreceri, cu lumina stinsă, după ce se dansează „bluzuri“, suficient de mult.
Şi cine te-a salvat? Aici e-aici! Bandana cu care sînt legată la ochi nu lasă să pătrundă nici un strop de lumină. De fapt, în afara unei lanterne gata să fie stinsă în orice moment, în caz că şi-ar face apariţia diriga, nici nu există vreo lumină. Ştiu că acum Oana arată, pe rînd, cîte unul dintre băieţi, aşteptînd să mă decid şi să răspund, însă amîn cît pot momentul. E ca la ruletă, fie cîştigi jackpot-ul, fie pierzi tot. După ce ezit pînă-şi pierd cu toţii răbdarea, spun „Da“, cu glasul nesigur. Fie ce-o fi! Şi dă, Doamne, să fie Ionuţ! Ionuţ, cu care mă joc de doi ani de-a scrisul prin oracole, de-a declaraţiile trimise cu bileţele pe foi smulse din caietul de matematică şi ascunse în ascuţitoarea în formă de pară, de-a întîlnirile secrete în faţa cancelariei, cînd sîntem amîndoi elevi de serviciu pe şcoală, Ionuţ care nu a venit niciodată la petrecerile de ziua mea şi care atît de rar vine în taberele-astea unde jucăm Înecatea cu lumina stinsă.
Şi de unde te-a apucat? Ultima întrebare. Ar putea fi fruntea (părinteşte) sau obrazul (amical), ar putea fi nasul (amuzant) sau bărbia (stupid), dar ar putea fi şi buzele (problematic!). Jocul ideal de-a Înecatea arată aşa: Ionuţ, de zece ori, pe buze. Dar ştiu, ştiu că n-o să fie aşa, pentru că eu niciodată n-am cîştigat la jocuri, n-am fost prima pe scara blocului la Elasticul pe figuri, n-am fost campioană nici la Frunza, nici nu pot să mă laud că s-a strigat de multe ori „Urma scapă turma!“ atunci cînd am scuipat pe cineva spectaculos la Faţea… Ah, da, desenez prinţese frumoase cu crinoline alambicate, doldora de fundiţe şi dantele, dar cui îi pasă de asta? Poate doar băieţilor care mi le decapitează, de cîte ori reuşesc să pună mîna pe ele. Scriu compuneri cu extratereştri, bileţele lungi, şi pun cele mai complicate întrebări în oracole, dar toate astea nu mi-au adus noroc la jocurile care chiar contează.
Simt ceva ud pe bărbie, o dată, de două ori, de trei ori. Şi-un miros nesuferit, ca ăla din vestiarul de sport. Asta a fost tot. Deschid ochii. Copiii chicotesc, iar Oana-mi înmînează lanterna. Trebuie să ghicesc cine m-a „salvat“. Iau la rînd mutrele băieţilor, în speranţa că voi citi vreun semn pe chipul „vinovatului“. Toţi par să aibă aceleaşi rînjete şi pe frunţile tuturor licăresc aceleaşi broboane de transpiraţie. Noaptea, toate pisicile sînt negre, iar eu nu-s pupată niciodată de cine trebuie la Înecatea, jocu’ ăsta blestemat!
Spun la întîmplare un nume, al celui mai nesuferit dintre colegi, Amihăiesei, genul care, dacă stai cu el în bancă, trasează cu cerneală o linie pe mijlocul ei, ca nu cumva să intri în jumătatea lui (care, desigur, e mai mare decît jumătatea ta). Culmea, îl nimeresc! Aşa că e rîndul lui să fie legat la ochi şi rîndul meu să pun întrebările. El se bucură, e singura lui şansă să fie pupat de o fată, pe lumea asta!
La cîţi metri te-ai înecat? – întreb şi încep să număr. Amihăiesei tace. Vrea să acumuleze puncte. Dacă ar putea, s-ar opri doar la 100, dar nu e voie mai mult de 10. Cu siguranţă, victima lui va fi Alexandra sau Oana sau altă fată drăguţă din clasă, la care Amihăiesei nici nu ar îndrăzni să viseze, în mod normal. Încerc să fac o şmecherie, ca să le salvez de la un posibil dezastru, doar sînt prietenele mele!, dar ceilalţi băieţi observă şi încep să protesteze, aloooo, ce faci, nu-i corect, băi! Nasol, a ieşit Alexandra, blonda asta superbă care de-abia a venit la noi în clasă şi după care-s în limbă toţi băieţii. Săraca, face feţe-feţe la gîndul că va trebui să se pupe cu Amihăiesei! Într-un fel sadic, îmi pare bine, că poate aşa o să-i mai iasă şi ei figurile din cap (am văzut în pauză ce zîmbete-şi aruncă peste bănci cu Ionuţ!).
Şi de unde te-a apucat? Aproape cu lacrimi în ochi, Alexandra îmi face semne să o salvez. Să nu arăt spre buze, orice-ar fi. Poate scapă cu vreo bărbie sau, hai!, un obraz. Însă, ghinion!, regulile sînt reguli. Şi, la urma urmei, dacă e mişto să-i arunci ocheade lui Ionuţ, de ce ar fi aşa groaznic să-l pupi pe Amihăiesei? Ce, el nu-i tot om? Amihăiesei are un al şaselea simţ, special pentru Înecatea, pentru că a spus „Da“, exact cînd arătam spre buze! Copiii nu se mai abţin şi izbucnesc în urale! Alexandra izbucneşte în lacrimi. Cu bandana legată la ochi, Amihăiesei tresaltă, exaltat. Ştie că a reuşit, dar nici nu-şi imaginează cît de mare-i e norocul. Alexandra dă din cap şi refuză. Nu, nu se apropie de Amihăiesei nici picată cu ceară! Pur şi simplu, ea nu face aşa ceva! Hai, fatăăă!, strigăm noi în cor, hai că nu-i corect, uite, eu, de exemplu, a trebuit să-l pup pe Fărcăşanu Costin, imaginează-ţi, fată, papuaşu’ ăla, şi ce era să fac?, l-am pupat că ăsta-i jocu’. Doi băieţi o imobilizează pe Alexandra şi o duc în faţa lui Amihăiesei care rînjeşte de bucurie, cu gura pîn’ la urechi. E foarte probabil s-o înghită pe blonda şi fragila Alexandra, care tremură de scîrbă. Hai – îi fac semn băieţii care o ţin, nemiloşi. Unul dintre ei e chiar Ionuţ. Cu ochii închişi şi înghiţindu-şi sila, Alexandra se apleacă şi-l salvează pe Amihăiesei. De zece ori, pe buze.
Adina Rosetti este jurnalistă şi scriitoare.
