„Mă doare rozul din inima mea”

Ce legătură poate fi între o melodie celebră, un film (în care apare şi melodia celebră), un magazin de lenjerie intimă, un blog de modă, o vilă la Buşteni, un restaurant în California de Sud, un gay bar în Chiang Mai (Thailanda), un tîrg de accesorii handmade, un site de cadouri, un apartament în Amsterdam, o emisiune de lifestyle şi un tort cu aromă de căpşuni? 

Dat fiind cuvîntul roz din titlu (vom ajunge la sfîrşit şi la titlu, pentru că sînt sigură că vi se pare cel puţin suspect…), răspunsul e oarecum previzibil: toate lucrurile enumerate mai sus poartă numele suav, optimist & inocent de „La vie en rose“. Dacă ne-am juca niţel, am putea să conturăm un soi de portret al vieţii în roz absolut după care tînjim cu toţii: să stai îmbrăcat doar în lenjerie intimă, într-o vilă din Buşteni, un apartament din Amsterdam sau un restaurant californian (şi rozul depinde de buget…) şi să scrii pe blog despre cum o asculţi pe Edith Piaf în timp ce urmăreşti o emisiune de lifestyle savurînd o bucată de tort cu cremă de căpşuni. Îmi cer scuze că n-am integrat şi gay bar-ul thailandez în toată afacerea asta, dar mi s-a părut totuşi că lucrurile ar fi devenit prea complicate. Practic, orice poate fi vîndut pe motiv că „te face să vezi viaţa în roz“ – de la un ruj pînă la o maşină cu foarte (a se citi prea) mulţi cai-putere. De cîte ori o vedetă se simte bine, presa ne informează că „vede viaţa în roz“; pînă şi medicina se foloseşte cu nonşalanţă de acest truc, pentru a ne convinge să adoptăm un stil de viaţă mai sănătos („Sfecla te face să vezi viaţa în roz“, am aflat de pe www.epochtimes-romania.com). Mai realişti, rapperii de la Estradda împărtăşesc lumii că lucrurile nu stau chiar aşa, în melodia „Viaţa nu-i roz“ (yo!) din care, fără vreo legătură evidentă cu subiectul cromatic, aş vrea să vă citez cîteva versuri: „Nu beau dă supărare / Beau dă sete / Stau la poarta iadului şi tai bilete“. 

Una peste alta, cantitatea imensă de kitsch cu care vine la pachet rozul în viaţa de toate zilele ne face, pe unii dintre noi, să nu mai avem nici un chef să vedem viaţa-n roz sau, cel puţin, să ne inventăm propriul nostru roz. Prietena mea ecologistă îmi spune că preferă oricînd o viaţă în verde, cea fashionistă e de părere că mult mai cool ar fi o viaţă în alb şi negru, iar Clara, fetiţa mea de şase ani, strîmbă din nas, asigurîndu-mă că pentru ea viaţa este mult mai frumoasă dacă e albastră. Pentru că roz e culoare de Barbie, iar ei nu-i plac păpuşile Barbie. Îi plac dragonii. Albaştri. Şi cu asta, mitul rozului ca simbol al fericirii a fost aruncat la coş cît ai zice peşte. 

De fapt, trebuie să mărturisesc că n-am fost totdeauna aşa de cinică. Eram exact genul de fetiţă căreia îi plăcea să se îmbrace în roz din cap pînă-n picioare, pentru care un lucru era cu atît mai valoros cu cît era, evident, mai roz. Desigur, „pe vremea mea“ nu se găseau păpuşi Barbie la orice colţ de stradă şi, dacă reuşeai să faci rost cumva de vreun stilou chinezesc roz sau nişte şireturi roz fosforescent, asta-ţi dădea pe loc o aură de şmecherie greu de egalat. Prin liceu, am încheiat-o definitiv cu rozul. Desigur, tot ce putea fi mai cool pe lume era negrul. Şi nu doar în privinţa hainelor, ci şi a atitudinii. Singurul lucru roz pe care l-am avut în acea perioadă a fost părul, efect al unui decolorant turnat peste o frumoasă nuanţă roşu-semafor. Am lăsat să se înţeleagă că nu fusese o eroare cosmetică, ci un gest avangardist de sfidare a convenţiilor. Fetele m-au încurajat, dar băieţii au preferat să nu mă mai bage-n seamă, o vreme, pînă cînd n-am revenit la obişnuitul blond platinat (întotdeauna bărbaţii au fost mai conservatori în ceea ce priveşte înfăţişarea feminină). 

Acum doi ani, cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la apariţia primei păpuşi Barbie, am făcut un „experiment“ pentru revista Elle: am defilat o zi întreagă prin Bucureşti costumată complet în roz (ştiu, este un eufemism pentru a spune că m-am făcut de rîsu’ lumii, dar uneori jobul la o revistă glossy presupune şi asta). Psihologii sînt de părere că rozul binedispune. Că este o culoare care semnifică veselia şi inocenţa, de unde şi ideea că ar fi cea mai potrivită culoare pentru fetiţe. Cînd eşti trist, e recomandat chiar să te îmbraci cu ceva roz, ca să începi să vezi – nu-i aşa? – viaţa în roz. Eu, una, îmbrăcată complet în roz, m-am simţit doar ca o uriaşă bomboană fondantă scăpată de la cofetărie şi plecată la plimbare. După cîteva ore, eram nu doar foarte deprimată, dar şi cumplit de obosită (e drept, era mai curînd vina tocurilor decît a culorii). Un oarecare efect de binedispunere a existat, dar nu asupra mea, ci asupra celorlalţi, a trecătorilor care-şi dădeau coate, chicoteau şi pufneau în rîs cînd mă vedeau. Acasă, în timp ce-mi oblojeam bătăturile, m-am consolat că măcar am făcut cîteva zeci de oameni să vadă, pentru cîteva momente, viaţa în roz. 

Lăsînd la o parte învelişul găunos al marketingului, exagerările presei şi excesele vestimentare ale unora, să ne întoarcem la înţelesul expresiei „a vedea viaţa în roz“. Un fel de „parte plină“ a paharului sau positive thinking. Ce ne mai face astăzi să vedem viaţa în roz? Păi, întrebînd în dreapta şi-n stînga, se pare că tot acele lucruri care ne-au făcut dintotdeauna existenţa mai frumoasă: zîmbetul copiilor, veştile bune, gesturile generoase, dovezile de iubire, coincidenţele fericite, vinul roşu sau alb, în cantităţi mai mari sau mai mici, shopping-ul, muzica, muzica şi iar muzica, dansul (la orice vîrstă). După cum se vede, rozul vine de cele mai multe ori pe cale senzorială… Probabil că în ziua în care nu vor mai fi gunoaie în natură, claxoane în trafic şi cozi la ghişee, ca să dau doar cîteva mici exemple, viaţa noastră, a tuturor, va deveni măcar cu o nuanţă mai rozalie. 

Şi, pentru că am promis la început să explic titlul dubios al acestui articol, daţi-mi voie să citez întreg contextul (este vorba despre o poezie găsită pe blogul, sugestiv numit, „Zbor de fluture“): „Sînt verde / Şi mi-e albastru de tine… / Mă doare rozul din inima mea, / Dar sînt bolnavă de roz… / Insist să cred că viaţa e roz, / Chiar dacă o mai străbate / Cîte o undă de violet“. Violet, aşadar…

Adina Rosetti este jurnalistă şi scriitoare.