„Mă doare rozul din inima mea”

Publicat în Dilema Veche nr. 393 din 25-31 august 2011
„Mă doare rozul din inima mea” jpeg

Ce legătură poate fi între o melodie celebră, un film (în care apare şi melodia celebră), un magazin de lenjerie intimă, un blog de modă, o vilă la Buşteni, un restaurant în California de Sud, un gay bar în Chiang Mai (Thailanda), un tîrg de accesorii handmade, un site de cadouri, un apartament în Amsterdam, o emisiune de lifestyle şi un tort cu aromă de căpşuni? 

Dat fiind cuvîntul roz din titlu (vom ajunge la sfîrşit şi la titlu, pentru că sînt sigură că vi se pare cel puţin suspect…), răspunsul e oarecum previzibil: toate lucrurile enumerate mai sus poartă numele suav, optimist & inocent de „La vie en rose“. Dacă ne-am juca niţel, am putea să conturăm un soi de portret al vieţii în roz absolut după care tînjim cu toţii: să stai îmbrăcat doar în lenjerie intimă, într-o vilă din Buşteni, un apartament din Amsterdam sau un restaurant californian (şi rozul depinde de buget…) şi să scrii pe blog despre cum o asculţi pe Edith Piaf în timp ce urmăreşti o emisiune de lifestyle savurînd o bucată de tort cu cremă de căpşuni. Îmi cer scuze că n-am integrat şi gay bar-ul thailandez în toată afacerea asta, dar mi s-a părut totuşi că lucrurile ar fi devenit prea complicate. Practic, orice poate fi vîndut pe motiv că „te face să vezi viaţa în roz“ – de la un ruj pînă la o maşină cu foarte (a se citi prea) mulţi cai-putere. De cîte ori o vedetă se simte bine, presa ne informează că „vede viaţa în roz“; pînă şi medicina se foloseşte cu nonşalanţă de acest truc, pentru a ne convinge să adoptăm un stil de viaţă mai sănătos („Sfecla te face să vezi viaţa în roz“, am aflat de pe www.epochtimes-romania.com). Mai realişti, rapperii de la Estradda împărtăşesc lumii că lucrurile nu stau chiar aşa, în melodia „Viaţa nu-i roz“ (yo!) din care, fără vreo legătură evidentă cu subiectul cromatic, aş vrea să vă citez cîteva versuri: „Nu beau dă supărare / Beau dă sete / Stau la poarta iadului şi tai bilete“. 

Una peste alta, cantitatea imensă de kitsch cu care vine la pachet rozul în viaţa de toate zilele ne face, pe unii dintre noi, să nu mai avem nici un chef să vedem viaţa-n roz sau, cel puţin, să ne inventăm propriul nostru roz. Prietena mea ecologistă îmi spune că preferă oricînd o viaţă în verde, cea fashionistă e de părere că mult mai cool ar fi o viaţă în alb şi negru, iar Clara, fetiţa mea de şase ani, strîmbă din nas, asigurîndu-mă că pentru ea viaţa este mult mai frumoasă dacă e albastră. Pentru că roz e culoare de Barbie, iar ei nu-i plac păpuşile Barbie. Îi plac dragonii. Albaştri. Şi cu asta, mitul rozului ca simbol al fericirii a fost aruncat la coş cît ai zice peşte. 

De fapt, trebuie să mărturisesc că n-am fost totdeauna aşa de cinică. Eram exact genul de fetiţă căreia îi plăcea să se îmbrace în roz din cap pînă-n picioare, pentru care un lucru era cu atît mai valoros cu cît era, evident, mai roz. Desigur, „pe vremea mea“ nu se găseau păpuşi Barbie la orice colţ de stradă şi, dacă reuşeai să faci rost cumva de vreun stilou chinezesc roz sau nişte şireturi roz fosforescent, asta-ţi dădea pe loc o aură de şmecherie greu de egalat. Prin liceu, am încheiat-o definitiv cu rozul. Desigur, tot ce putea fi mai cool pe lume era negrul. Şi nu doar în privinţa hainelor, ci şi a atitudinii. Singurul lucru roz pe care l-am avut în acea perioadă a fost părul, efect al unui decolorant turnat peste o frumoasă nuanţă roşu-semafor. Am lăsat să se înţeleagă că nu fusese o eroare cosmetică, ci un gest avangardist de sfidare a convenţiilor. Fetele m-au încurajat, dar băieţii au preferat să nu mă mai bage-n seamă, o vreme, pînă cînd n-am revenit la obişnuitul blond platinat (întotdeauna bărbaţii au fost mai conservatori în ceea ce priveşte înfăţişarea feminină). 

Acum doi ani, cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la apariţia primei păpuşi Barbie, am făcut un „experiment“ pentru revista Elle: am defilat o zi întreagă prin Bucureşti costumată complet în roz (ştiu, este un eufemism pentru a spune că m-am făcut de rîsu’ lumii, dar uneori jobul la o revistă glossy presupune şi asta). Psihologii sînt de părere că rozul binedispune. Că este o culoare care semnifică veselia şi inocenţa, de unde şi ideea că ar fi cea mai potrivită culoare pentru fetiţe. Cînd eşti trist, e recomandat chiar să te îmbraci cu ceva roz, ca să începi să vezi – nu-i aşa? – viaţa în roz. Eu, una, îmbrăcată complet în roz, m-am simţit doar ca o uriaşă bomboană fondantă scăpată de la cofetărie şi plecată la plimbare. După cîteva ore, eram nu doar foarte deprimată, dar şi cumplit de obosită (e drept, era mai curînd vina tocurilor decît a culorii). Un oarecare efect de binedispunere a existat, dar nu asupra mea, ci asupra celorlalţi, a trecătorilor care-şi dădeau coate, chicoteau şi pufneau în rîs cînd mă vedeau. Acasă, în timp ce-mi oblojeam bătăturile, m-am consolat că măcar am făcut cîteva zeci de oameni să vadă, pentru cîteva momente, viaţa în roz. 

Lăsînd la o parte învelişul găunos al marketingului, exagerările presei şi excesele vestimentare ale unora, să ne întoarcem la înţelesul expresiei „a vedea viaţa în roz“. Un fel de „parte plină“ a paharului sau positive thinking. Ce ne mai face astăzi să vedem viaţa în roz? Păi, întrebînd în dreapta şi-n stînga, se pare că tot acele lucruri care ne-au făcut dintotdeauna existenţa mai frumoasă: zîmbetul copiilor, veştile bune, gesturile generoase, dovezile de iubire, coincidenţele fericite, vinul roşu sau alb, în cantităţi mai mari sau mai mici, shopping-ul, muzica, muzica şi iar muzica, dansul (la orice vîrstă). După cum se vede, rozul vine de cele mai multe ori pe cale senzorială… Probabil că în ziua în care nu vor mai fi gunoaie în natură, claxoane în trafic şi cozi la ghişee, ca să dau doar cîteva mici exemple, viaţa noastră, a tuturor, va deveni măcar cu o nuanţă mai rozalie. 

Şi, pentru că am promis la început să explic titlul dubios al acestui articol, daţi-mi voie să citez întreg contextul (este vorba despre o poezie găsită pe blogul, sugestiv numit, „Zbor de fluture“): „Sînt verde / Şi mi-e albastru de tine… / Mă doare rozul din inima mea, / Dar sînt bolnavă de roz… / Insist să cred că viaţa e roz, / Chiar dacă o mai străbate / Cîte o undă de violet“. Violet, aşadar…

Adina Rosetti este jurnalistă şi scriitoare.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Céline Dion la 55 de ani. Ce i-ar fi declanșat boala nemiloasă: „I-au dispărut cei doi stâlpi și s-a prăbușit“
Cântăreaţa de origine canadiană, Céline Dion, este una dintre cele mai de succes interprete din istoria muzicii pop. În cei peste 35 de ani de carieră a vândut peste 250 de milioane de albume. S-a căsătorit cu impresarul ei cu care are trei copii și alături de care a rămas până finalul vieții lui.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.