Cum se strică o serbare

Trecusem, pe rînd, de la amuzament la îndoială şi de la mîndrie la jenă, şi toate astea într-o singură oră. În timpul ăsta, Clara părea că se distrează de minune. Încălecată pe scăunelul de plastic întors, aşa cum stau cowboy-ii texani în filme, cu frumoasa rochiţă de catifea aproape dată peste cap, cu părul atîrnîndu-i sălbatic peste ochişorii cu priviri rebele, era ocupată să-şi convingă colegii de grădiniţă să lase naibii îngînatul cîntecelului despre săniuţe, fulgi de nea şi copii cuminţi şi, în schimb, să intre în concursul de strîmbături pe care încerca să-l pună la cale în timpul primei serbări din viaţa ei.

Simţisem pericolul în aer încă de cînd, laolaltă cu celelalte mame, bunici, mătuşi şi bone, în sala de clasă cu scaune şi mese pitice şi planşe cu scene din poveşti pe pereţi, începusem să-i scot hainele groase de iarnă şi s-o echipez pentru festivitate. Toată săptămîna mă asigurasem că şi-a învăţat poezioarele, că ştie să cînte „Steaua sus răsare“ şi că e pătrunsă de importanţa primei sale serbări. Cînd am scos din pungă rochiţa şi-am început s-o îmbrac cu ea, i-am simţit reproşul şi mirarea din voce: „Mami, tu nu mi-ai luat costum? Nu vezi că toţi copiii sînt costumaţi?“. M-am uitat cu spaimă în jur. Într-adevăr, celelalte mame scoteau din pungi costume complicate de sezon, cu coarne de reni, crinoline de prinţese Disney, aripioare aurii, urechi de iepuraş. Rochiţa de catifea albastră părea brusc sărăcăcioasă ca zdrenţele Cenuşăresei. Am încercat să-i repet, cu convingere prefăcută, că ăla e costumul ei. „Ăsta nu-i costum, e doar o rochiţă“, m-a pus la punct Clara imediat şi s-a îndepărtat, tropăind cu picioruşele ei încălţate cu pantofiori de lac, către sala unde urma să aibă loc serbarea.

La început, a fost haioasă. Se tot foia pe scaun, aşteptînd să-i vină rîndul la poezioară, şi făcea mutriţe poznaşe către audienţă. Părinţii, înarmaţi toţi cu aparate de fotografiat, zîmbeau amuzaţi, în timp ce-şi continuau operaţiunea de imortalizare digitală a momentului. Clara nu s-a mulţumit cu atît. S-a ridicat de pe scăunel şi a început să facă ture în jurul lui. Apoi a prins să ţopăie. Şi-a ridicat rochiţa de catifea. A început să vorbească cu voce tare, acoperindu-şi colegii care recitau la microfon. S-a apropiat şi s-a pornit să se strîmbe pe la spatele lor, stricînd astfel frumoasele poze pe care părinţii sperau să le facă. I-a răspuns ironic educatoarei cînd a fost rugată să se aşeze înapoi la locul ei. Nu doar că nu s-a aşezat, în schimb a convins un băieţel să-şi părăsească poziţia şi-au început să se fugărească frenetic.

Cam la momentul ăsta, părinţii au devenit vizibil iritaţi. „Cine-i maică-sa?“, a întrebat o doamnă cu coc şi ochelari. Cineva a arătat către mine şi privirile tuturor s-au întors, săgetîndu-mă. Le-am zîmbit şi-am schiţat un gest stingher, un fel de „ce vreţi, aşa-s copiii“, dar fără succes. Între timp, Clara făcea tumbe şi sabota serbarea prin toate mijloacele pe care mintea ei de trei ani şi jumătate le putea inventa. Au început să se audă voci categorice care susţineau că ar trebui s-o duc, cît mai grabnic, acasă. O doamnă s-a interesat dacă odrasla mea e cumva nedormită sau nemîncată. Am asigurat-o că a mîncat tot la prînz şi a dormit trei ore după-amiaza. A dat din cap, compătimitoare, în semn că şi eu, şi fetiţa mea sîntem pierdute pentru societate. Lîngă mine, un grup de mămici au început să vorbească, destul de tare pentru a fi auzite, despre lipsa de educaţie a „unor copii“ care, mai mult ca sigur, nu au fost învăţaţi regulile bunei-cuviinţe. Educatoarea îmi făcea semne disperate. Situaţia scăpase de sub control. O ostilitate uriaşă plutea în aer, o simţeam cu toată fiinţa, ca pe o pîclă grea. Clara a simţit-o şi ea pentru că, brusc, a început să plîngă, ghemuindu-se pe jos, sub un scăunel. Eliberaţi de atmosfera festivă, ceilalţi copii au început să se fugărească fericiţi. Un băieţel, profitînd de debandada generală, a avut chiar iniţiativa de a-şi azvîrli cît colo pantofii din picioare.

M-am apropiat de Clara şi-am scos-o de sub scaun, sub privirile dezaprobatoare care cădeau ca o ploaie de săgeţi asupra noastră. „Prost-crescută!“, am auzit o voce dînd verdictul care plutea pe buzele tuturor, în timp ce o schimbam cu hainele de stradă.

Acasă, m-au copleşit gîndurile. Era clar, greşisem pe undeva, nu-mi educasem copilul aşa cum trebuie, nu reuşisem, în ciuda eforturilor mele, s-o învăţ cum să se comporte în societate, copilul meu ignora orice regulă şi se „făcea de rîs“ fără nici un fel de ruşine. Poate că ceilalţi părinţi aveau dreptate. Poate că eram un caz critic…

La următoarea serbare, cea de sfîrşit de an, Clara a smuls aplaude furtunoase în chip de fata-cea-mică-a-împăratului, într-o dramatizare după „Sarea-n bucate“. Desigur, nu s-a putut abţine să nu se oprească din declamat pentru a face cîteva momente de improvizaţie, dar n-au stîrnit decît zîmbete. Eram uimită de schimbare şi voiam să aflu motivele. Mi-a spus senină că e vorba despre costum. La prima serbare fusese singura care nu avea costum, era diferită de toţi ceilalţi, prin urmare şi-a asumat comportamentul „diferit“ pînă la capăt… Apoi, odată cu costumul, şi-a intrat într-un alt rol, cel de fetiţă „civilizată“ la care visează orice părinte şi în care, de cele mai multe ori, se amestecă tot felul de ingrediente-surpriză.

Adina Rosetti este jurnalistă şi scriitoare.