Vîrsta revoluțiilor ratate

Acum doi ani " era în aprilie, înainte de Paşte " o ştire a zguduit pentru cîteva zile presa şi lumea virtuală. O tînără de aproape 30 de ani, angajată a unei companii financiare multinaţionale, a fost găsită moartă în casă de către şeful ei, într-o sîmbătă dimineaţa, cu două dosare de audit în braţe, după o perioadă de muncă intensă la serviciu. Tînăra se numea Raluca Stroescu şi este posibil, dacă aveţi în jur de 30 de ani, ca numele ei să vă fie cunoscut. Deşi rapoartele medicilor au vorbit despre cauze explicabile ştiinţific, precum slăbire accentuată şi fibroză miocardică, verdictul sugerat de presă a fost repede preluat şi însuşit de opinia publică: nu încăpea nici o îndoială, fata a murit de prea multă muncă. Din cauza stresului, a serilor tîrzii şi a week-end-urilor petrecute la birou, lucrînd pentru mult aşteptata promovare, a dead-line-urilor imposibile. Despre stres se mai vorbise pînă atunci de nenumărate ori: în fiecare companie, în pauza de ţigară; la berea de după orele de birou; la aniversările cu tort mîncat în farfurii de plastic deasupra tastaturii; la coadă la supermarket şi duminica în familie, toată această generaţie învîrtindu-se în jurul vîrstei de 30 de ani şi a mediului corporatist vorbeşte despre stres, oboseală, lipsa timpului şi uneori, dacă discuţiile continuă după miezul nopţii în jurul unei sticle de vin, despre lipsa de sens a vieţii. Dar că toate astea ar putea provoca moartea cuiva, nimănui nu-i trecuse prin cap pînă atunci. Raluca Stroescu a devenit deodată un simbol şi moartea ei " "un caz" emblematic pentru o întreagă generaţie care s-a identificat cu ea. Au circulat e-mailuri, s-au tras "semnale de alarmă", forumurile ziarelor şi blogurile s-au umplut de comentarii în care alţi tineri, aflaţi în jurul aceleiaşi complicate vîrste de 30 de ani, îşi povesteau experienţele similare. Vorbeau despre "sistem", despre "programul infernal de lucru", despre "spălare pe creier", despre dorinţele false pe care societatea de consum le-a ţesut în jurul nostru, despre pierderea iluziilor. Cîteva zile a părut că se pune la cale o revoluţie; nu ar fi mirat pe nimeni dacă oamenii ăştia, atît de înflăcăraţi pe Internet, ar fi hotărît brusc să-şi dea a doua zi demisia de la companiile unde lucrau şi să meargă să se plimbe în parc, pur şi simplu. Dar nu s-a întîmplat nimic din toate astea… Ce faci cînd mai ai doar cinci ani de tinereţe? La 30 de ani, începi să te gîndeşti " pentru prima dată cu luciditate " la drumul pe care ai apucat-o. E vîrsta la care te loveşte brusc revelaţia că nebuloasa aia plină de promisiuni şi incertitudini numită "viitor" (din care, la 20 de ani, nu reuşeai să desluşeşti mare lucru) e deja prezentă. Îţi dai seama că, tot aşteptînd plin de nerăbdare să înceapă piesa de teatru, eşti deja pe scenă, în actul II, dar nu-ţi ştii prea bine replicile. Ai vrea să-l cunoşti pe tipul care a scris piesa asta şi să-i pui cîteva întrebări, să-i explici că ţi-a greşit rolul, că e o eroare pe undeva, nu voiai să fii o denumire complicată pe o carte de vizită, voiai să faci un copil, nu ţii morţiş să concepi reclame pentru detergenţi, ci mai degrabă să salvezi ultimele balene albastre, nu trebuia să vinzi asigurări, ci să pictezi globuri de Crăciun. Ai dat la o facultate ca să ai o diplomă, părinţii ţi-au tot repetat că viaţa e grea, economia de piaţă e dură, că trebuie să-ţi faci un viitor, că un apartament costă mult şi că acum nimeni nu te mai ajută, ai citit reviste glossy şi reviste de business, unde doamne şi domni îmbrăcaţi în costume impecabile explicau că, deşi muncesc mult, au totuşi timp şi pentru familie (ai vrea să le dai un SMS şi să-i întrebi cum de ziua lor are mai mult de 24 de ore), în fine, pînă acum nu ai avut prea mult timp de gîndire pentru că ai fost ocupat, au trecut cîţiva ani cu masterul, la început ai fost assistant, apoi executive, acum eşti manager sau chiar director (altfel, totul ar fi fost în zadar), dar iată că vine momentul ăla în care rămîi singur pe scenă (la 30 de ani e vîrsta bilanţurilor), trebuie să ţii un monolog şi, invariabil, începi să te plîngi: de ce nu mai sînt petreceri ca-n tinereţe, de ce nu discutăm decît despre rate şi maşini sau pamperşi şi grădiniţe, de ce n-am mai fost la mare de 1 Mai, de ce nimeni nu mai are timp, de ce vorbim cu prietenii doar pe e-mail sau Facebook? Timpul, după cum ştim, nu mai poate fi dat înapoi, iar sociologii spun că la 35 de ani tinereţea se termină oficial, mai ai deci cinci ani în care trebuie să recuperezi, celebra criză de 50 de ani s-a mutat mai devreme pentru că totul se întîmplă pe fast forward în zilele noastre. Aşadar, acum trebuie să găseşti rapid ceva care să dea sens (opţiuni: îţi faci blog, îţi dai demisia de la slujbă, îţi părăseşti jumătatea oficială, pentru că ţi-ai găsit sufletul-pereche pe Internet, pleci într-o călătorie exotică în Etiopia sau în Republica Dominicană, devii ecologist, dai admitere la Arte sau la Regie sau chiar la Silvicultură, te apuci de afacerea ta, faci un copil şi stai acasă doi ani în concediu de maternitate, te înscrii într-un ONG care militează pentru drepturile animalelor, te angajezi fotograf pe un vas de croazieră pentru că vrei să vezi lumea, începi să citeşti Biblia, mergi la psiholog, te apuci de grădinărit sau de cursuri de improvizaţie, scrii un articol în Dilema veche despre cum te simţi la 30 de ani). Sau, desigur, te trezeşti din vis, te îmbraci în costum şi porneşti către birou, înfrunţi traficul ascultînd muzică la iPod, mănînci la prînz, deasupra tastaturii, o salată fără prea mult gust (comandată online), ieşi în pauza de ţigară şi te plîngi de stres, de oboseală şi de lipsa de sens a vieţii la 30 de ani. După idealismul de la 20, în care vrei să muţi munţii şi să schimbi lumea, vîrsta de 30 e plină de dileme şi contradicţii, de paradoxuri care nu te lasă să dormi noaptea: urăşti efectele consumerismului, dar jobul îţi cere să creezi o nouă strategie de marketing pentru un produs de larg consum; eşti convins că familia e pe primul loc, dar continui să vii de la birou în miez de noapte şi îţi butonezi blackberry-ul în timp ce ieşi cu bebeluşul în parc. Eşti un copil prins în capcana unei vieţi de adult (desigur, dacă nu cumva te afli în Top 300 "Cei mai tineri oameni de afaceri români"). Generaţia X, dar cu întîrziere Atunci cînd, în 1991, americanul Douglas Coupland scria romanul Generaţia X, noi eram ocupaţi să descoperim capitalismul la care visaserăm, pe cînd stăteam la coadă pentru ulei pe cartelă. În mai puţin de optsprezece ani, am recuperat diferenţa: poveştile lui Coupland despre tinerii care refuză înregimentarea în sistem (fenomen ce mai tîrziu a devenit cunoscut sub denumirea de downshifting) au devenit cult (& cool) şi la noi. Nu au fost însă cazuri în care vreun tînăr din România să renunţe la jobul super-bine-plătit şi să se mute într-o rulotă, aşa cum fac personajele din carte. Probabil asta ţine de diferenţa dintre viaţă şi literatură. Tot aşa cum, după înflăcărarea virtuală de acum doi ani din jurul fetei-care-a-murit-de-prea-multă-muncă, oamenii s-au întors la joburi, la treburi şi dead-line-uri, la ratele pe care le au de plătit, la stresul zilnic şi la discuţiile terapeutice despre lipsa de sens a vieţii, în jurul unei sticle de vin. Pe locul lăsat liber de Raluca Stroescu deja se dădea o bătălie pentru angajare între mai mulţi candidaţi dornici să rişte pentru a avea o carieră pînă la 30 de ani. Vîrsta la care unii, mai optimişti, sînt de părere că viaţa abia începe…