După 30 de ani

„V-aţi făcut prieteni de cînd sînteţi aici?“ – i-am întrebat pe amicii mei din Canada, stînd pe terasa casei lor dintr-o suburbie liniştită şi privind veveriţele care traversau vesele pajiştea din faţa noastră. „Sigur că da, o mulţime“ – mi-au răspuns ei zîmbind mulţumiţi. În weekenduri, se adună cu toţii la un grătar – barbeque sau, mai pretenţios spus, garden party. Copiii se aleargă prin curte, ei stau de vorbă, cu o cutie de bere în mînă. Despre joburi, despre criza mondială, despre preţurile pieţei imobiliare, despre ultimele destinaţii de vacanţă. Femeile – despre copii, şcoli, grădiniţe şi, eventual, cosmetice şi spa-uri. Apoi, îşi văd fiecare de vieţile lor. Eventual se mai întîlnesc la o zi de naştere sau, dacă sînt într-adevăr intimi, se vizitează cu ocazia sărbătorilor. De fapt, n-are nici o importanţă faptul că lucrurile astea se petrec în Canada, pot fi la fel de bine şi în România (doar că, probabil, ar lipsi veveriţele). Totul are de-a face, de fapt, cu vîrsta… După 30 de ani, prietenia absolută este luată de pe soclul ei strălucitor şi aruncată într-o debara întunecoasă, laolaltă cu celelalte simboluri ale tinereţii zbuciumate: nopţile albe, iubirile fără speranţă, plecările la mare în miez de noapte. Nu pentru că n-ar mai avea farmec, ci pentru că pur şi simplu nu prea mai e timp pentru ele. Prieteniile devin, cumva, „conjuncturale“ şi se mulţumesc să satisfacă doar nevoia de socializare. Dacă îţi petreci cea mai mare parte a timpului la birou, vrînd-nevrînd, ajungi să te împrieteneşti cu cei cu care împarţi mai bine de opt ore pe zi acelaşi spaţiu şi aceleaşi probleme. Prietena cea mai bună din liceu este înlocuită de colega de birou, cu care îţi bîrfeşti şefii pe messenger şi cu care dezbaţi îndelung alegerea meniului de prînz. La o adică, dacă te acoperă cînd lipseşti de la şedinţă, îţi împarţi cu ea salata dietetică… Atunci cînd te hotărăşti să părăseşti locul de muncă pentru ceva mai bun (mai challenging), vă pupaţi pe obraz, promiţîndu-vă că veţi „ţine legătura“, dar ştiţi foarte bine că nu se va întîmpla aşa. Şi, cum e de bon ton să schimbi jobul o dată la doi-trei ani, ajungi să aduni zeci de astfel de prieteni şi prietene, cu care ar deveni imposibil să „ţii legătura“ altfel decît pe Facebook. 

Iar atunci cînd şi în viaţa ta apare un copil, vei experimenta, aproape obligatoriu, prietenia „de parc“: grupurile de mămici/bone/bunici se organizează în jurul cărucioarelor, în funcţie de vîrsta bebeluşului, iar subiectele discuţiilor variază între metodele de sterilizare a biberoanelor, consistenţa piureului de fructe sau abilităţile intelectuale precoce ale copiilor, şi sînt întrerupte periodic de cîte un strigăt: „Răducu, nu mai alerga, mamaie, că transpiri!“ etc. Dacă nu aveţi copii, nu ridicaţi sarcastic din sprîncene, căci, mai devreme sau mai tîrziu, veţi face parte dintr-un astfel de cerc al prieteniei care se prelungeşte, pe măsură ce copiii cresc, dincolo de universul fascinant al gropii cu nisip pînă la petrecerea tematică de la mall. La o astfel de petrecere de copii, am petrecut o dată patru ore stînd la o masă împreună cu părinţii, în timp ce ăia mici se zbînţuiau de mama focului într-un castel plin cu biluţe colorate. Evident, în decursul celor patru ore m-am împrietenit cu ceilalţi părinţi. Am aflat totul despre viaţa lor dinafara parcului, ştiu la ce şcoli îşi vor da copiii şi ce probleme au avut cu maşina. I-am chemat şi eu la ziua de naştere a copilului meu. Am făcut apoi schimb de poze de la aniversări. Ne-am sunat să comparăm informaţii despre cursuri de balet şi engleză. Ne-am dat inevitabilul add pe Facebook şi tot restu’. Am ieşit duminica la terasă împreună, pentru ca odraslele noastre să-şi poată continua prietenia. O prietenie mult mai sinceră decît a noastră…  

Adina Rosetti este jurnalistă şi scriitoare. Romanul Deadline este în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.