Mitul lui Dumbo

Prima dată cînd i-am dat de înţeles Clarei că eu şi tatăl ei am putea fi responsabili pentru venirea ei pe lume, m-a privit drept în ochi şi a pufnit în rîs. Avea aproape 3 ani. Uimită de naivitatea mea (oare cum îmi imaginasem că ea ar fi atît de fraieră încît să creadă asemenea explicaţii cusute cu aţă albă?), Clara mi-a întors-o imediat: „Ei, voi m-aţi făcut! Păi, n-aveaţi cum! Nu vezi că eu sînt mare şi sînt făcută chiar şi din oase?!“. Am încercat să o conving că adevărul stă chiar aşa precum i-am spus, oricît de incredibil ar părea: ea a fost mică-mică şi a locuit o vreme… la mine-n burtă, aşa cum s-a întîmplat cu toţi copiii de pe lumea asta. Perspectiva asta a făcut-o să izbucnească-n rîs: ceva mai absurd Clara nu auzise în cei aproape 3 ani de viaţă! Pentru că insistam cu teoria mea lipsită de sens, Clara s-a milostivit să mă lumineze cu adevărul ei: copiii sînt aduşi de barză. Aşa ajung ei la părinţii lor. Pentru informaţii suplimentare, am fost trimisă direct la sursă: un film clasic de desene animate, produs de Disney în 1941, Dumbo. Într-adevăr, primele cadre din Dumbo ne arată un bărzoi bonom livrînd de zor puişori drăgălaşi animalelor de la un circ. Şi, cum pentru un copil de trei ani ficţiunea este la fel de puternică precum realitatea, Clara era convinsă că filmul dezvăluia secretul venirii copiilor pe lume. La 3 ani, e mai uşor şi firesc de acceptat un miracol decît un fapt ştiinţific: dacă norii au ajuns atît de sus pe cer pentru că au mîncat multe vitamine, de ce barza n-ar putea aduce copiii?

Ca orice părinte care vrea să fie informat, am buchisit din scoarţă-n scoarţă cărţi de Françoise Dolto, am răsfoit ceva Jean Piaget şi am devorat ambele volume din Puncte de cotitură de Brazeltow şi Sparow. Toţi specialiştii în psihologia copilului recomandă ferm renunţarea la mitul care explică reproducerea umană prin conceptul desuet de barză (cu variaţiunile varză sau pastila magică de făcut copii). Părinţii sînt sfătuiţi să introducă în imaginarul copiilor, încă de la primele lor întrebări, noţiuni reale precum: penis, spermatozoid, ovul, embrion etc. Desigur, această sinceritate poate avea şi efecte mai puţin plăcute; îmi amintesc de nepoatele mele din Franţa care, după ce au văzut la grădiniţă un filmuleţ animat despre reproducere, au început să se teamă să mai stea în preajma tatălui lor, ca nu cumva să rămînă gravide. Ele înţeleseseră din filmuleţ că bărbaţii sînt înconjuraţi de o aură misterioasă compusă din milioane de spermatozoizi zglobii, care se pot lua prin aer, cam la fel cum se ia şi gripa. A fost foarte greu să fie convinse că lucrurile nu stau chiar aşa de tragic şi că se află în afara oricărui pericol: spermatozoizii sînt „contagioşi“ numai între oamenii căsătoriţi. Explicaţia le-a liniştit, dar de atunci au început să se aştepte ca, din clipă-n clipă, din burta mamei lor să apară o puzderie de bebeluşi…    Drăgălaşul mit al lui Dumbo a fost spulberat destul de repede cu ajutorul unui atlas ilustrat despre corpul uman, pe înţelesul copiilor, pe care Clara l-a primit după ce a împlinit 4 ani. La 4 ani, era mult mai pregătită să accepte că desenele animate sînt doar o poveste şi că adevărul se află între copertele unei cărţi „ştiinţifice“. Într-un mod inocent, dar concret în acelaşi timp, atlasul cu pricina ilustrează pe două planşe cum stă treaba cu venirea copiilor pe lume: o fetiţă şi un băieţel, cu pielea rozalie şi părul blond, se ţin de mînă, iar în interiorul corpurilor lor sînt desenate, fără prea multe detalii, două „aparate“ bizare care produc un fel de animăluţe simpatice. Unul galben, mare şi pufos, altul mic, zglobiu şi înzestrat cu codiţă. Am preferat să trec sub tăcere denumirile lor, deşi erau scrise în chip de explicaţie; nu de alta, dar nu ţineam neapărat ca fiica mea să strige în gura mare la groapa cu nisip „Mami, mami, crezi că Mihăiţă are spermatozoizi?“.
                                                                                                                                            
Planşa următoare din atlas înfăţişează direct o burtică în secţiune cu un bebeluş înăuntru; nimic despre minunata întîlnire dintre cele două celule yin & yang sau despre lungul drum al spermatozoidului către ţintă (mai edificator în acest sens este filmul lui Woody Allen, Everything you wanted to know about sex…, dar nu cred că este recomandat la asemenea vîrste fragede). Oricum ar fi, explicaţia oficială (şi plină de clişee) pe care i-am dat-o a fost că treaba cu bebeluşul se întîmplă cînd oamenii se căsătoresc. Plină de iniţiativă, Clara a hotărît că asta se poate rezolva în cazul ei cu ajutorul unui coleg de grădiniţă… Fără să aibă habar din ce plan măreţ face parte, respectivul (muuult mai interesat de avionaşe şi macarale) a fost atras prin subtile mijloace de seducţie feminină (priviri galeşe, ghionturi în stomac, dansuri pasionale la serbările de la grădiniţă) în mrejele unei căsătorii viitoare. „O să mă mărit cu Darius, o să ne jucăm toată ziua şi-o să avem muuulţi bebeluşi“ – îşi zugrăveşte Clara cu încîntare planurile. Desigur, la 5 ani, căsătoria nu exclude un frumos ménage-à-trois împreună cu o altă colegă de grupă mijlocie, care visează acelaşi destin fericit. Împreună, cei trei se pregătesc pentru un triunghi conjugal, lipsit de orice fel de gelozii sau prejudecăţi, aşa cum numai la vîrsta grădiniţei se poate avea! Însă cum toate au o limită pe lumea asta, orice viitoare rivală va fi anihilată din start; altfel spus, orice altă fetiţă care s-ar apropia de Darius, încercînd să tulbure echilibrul în trei, va fi trasă de păr. Probabil a venit momentul să-i explic Clarei cîte ceva despre relaţiile sentimentale între o fată şi un băiat, o chestiune infinit mai complicată şi dificilă decît educaţia sexuală cu ajutorul albumelor ilustrate…