Cum au cucerit românii Viena

Nu i-am invadat numai cu forţa noastră de muncă ieftină, ci şi cu cardurile noastre pline. Teribilii ani ’90, cînd se făcea trafic de haine de la Istanbul, înghesuite prin autocare, în genţi şi paporniţe, s-au încheiat de mult. Românii au descoperit între timp shopping-ul de plăcere, satisfacţia de a-şi umple dulapul cu haine de firmă, de a avea garderoba "în tendinţe". Pentru că n-au muncit degeaba tot anul şi pentru că Viena e la o aruncătură de băţ. Şi pentru că, vorba aceea, acum sîntem şi noi europeni şi ne permitem. La pensiune ...din primul moment, observi privirile interesate ale tipilor care învîrtesc un formular la recepţie, şuşotind între ei. Sînt atraşi irezistibil de faptul că aud vorbindu-se româneşte şi se apropie. Au şi ei o nedumerire, pentru că nu prea le au cu engleza sau germana: "Auzi, fetele, e scump aicea, la pensiune?". Le răspunzi că ai făcut rezervare pe Internet, deci preţul nu ar fi relevant pentru ei, ceea ce îi aruncă într-o nedumerire şi mai mare. "Hai, mă, dreacu-n altă parte, să mai vedem!" În drum spre cameră, dai nas în nas cu o familie - surpriză! - de români. Deduci că tocmai plecau. "Mă, da’ chiar trebuia să cumperi tot magazinu’?" - exclamă soţul cu năduf, trăgînd un geamantan uriaş după el. "Hai, mă, iubi, dacă era superieftin!" - răspunde ea încîntată. Pe stradă "Aoleu, ce mă dor picioareleeee!" - ţipă un puşti după maică-sa, care s-a pierdut în admirarea unei vitrine de lenjerie la superofertă. Ea nu-l bagă-n seamă, ci intră cuprinsă de entuziasm înăuntru, pe poarta raiului. În drum către un obiectiv turistic, doi bărbaţi, în faţa noastră, înjură cu glas tare. Se plîng de frig, de aglomeraţie, de preţuri, de neveste. Noi ne dăm coate şi facem remarce în surdină: "Uite, vezi, românu-i tot român şi la Viena!". Unul dintre ei, înzestrat cu o burtă impresionantă, dedesubtul căreia se iţeşte o borsetă de piele neagră, ne aude şi ne apostrofează: "Ce te uiţi, dom’le, care-i treaba? Ce, ai stat în spatele meu ca să mă urmăreşti? Aşa vorbim noi, românii, mai tare!" Înjură din nou şi îşi vede mai departe de drum. Seara, la promenadă pe Mariahilferstrasse, doi prieteni se extaziază în faţa unui rastel de biciclete: "Păi, uite, mă, la ei e curat pă stradă! Şi-şi lasă bicicletele aşa, nici nu le leagă! Păi, să fi fost astea la noi, la Românica, imediat le ciordea vreunu’!". "Dom’le, nici nu se compară!" - conchide celălalt. La magazin ...dai nas în nas cu conaţionalii la fiecare cabină de probă. Judecînd după mărimea pungilor cu care ies din magazine, ai crede că fac cumpărături en-gros, pe care se pregătesc să le revîndă apoi cu succes în ţară. La C&A, unde sînt ţoale ieftine, mai ales la reduceri, fetele noastre se consultă cu voce tare în faţa oglinzii: "Ia zi, fată, să-mi iau blugii ăştia?", "Da, fată, ce dracu’! Îs numa’ cinci euro! Ia-ţi două perechi!". La shopping la Viena nu se vine numai cu prietenele sau în cuplu, ci cu familia extinsă: nepoţi, verişoare, mătuşi. Îi recunoşti imediat pe compatrioţi: sînt întotdeauna mulţi, cară multe pungi şi vorbesc tare (de multe ori la telefon, cu rudele rămase acasă, pentru a cere păreri). Un tip înalt, bine făcut, învîrtindu-se pe lîngă rafturile de kids, cu telefonul la ureche, cere sfatul nevestei: "Bă, să-i iau lu’ ăla micu’ şi pantaloni? I-am luat decît geacă, nu ştiu... Hai, mă, dă-l dreacu’, că are el destui!". Mulţi dintre vînzătorii marilor magazine sînt români, dar te lasă să-ţi exersezi chinuit engleza, să întrebi nesigur how much?, după care îţi răspund blazaţi "paişpe nouăjnouă". La restaurant ...românii nu intră direct, ci studiază mai întîi lista de preţuri afişată afară. Chiar dacă tocmai au golit cardul pe un geamantan de haine de firmă, vor să ştie cu precizie dinainte cît urmează să-i coste şniţelul şi berea. Scot mobilul şi calculează preţul meniului, la cursul zilei. "Bă, e cam amendă aicea, hai să mai vedem şi-n altă parte!", "Mai ai bani pă card sau scot io nişte euro?" sînt replici pe care le poţi auzi în faţa multor restaurante vieneze. La Nordsee, un fel de fish-fast-food, se stă cu tava la coadă; te uiţi în vitrină la fructele de mare şi apoi îi ceri lu’ tanti de la casă ce-ţi pofteşte inima. Ce te faci însă dacă nu eşti sigur de ce vei mînca? Simplu, întrebi un prieten: "Auzi, mă, ăştia-s creveţi d-ăia... de le zice şrimpşi?". După aia comanzi, în general, mai mult decît poţi mînca, conform zicalelor româneşti "ţi-s ochii mai mari decît burta" şi "nu banii ne fac pe noi!". La muzeu ...se cam schimbă treaba. Infuzia de limbă şi capital românesc se diluează pînă aproape de dispariţie. Se vorbeşte în şoaptă, nu sună mobile (slavă Domnului!) şi nu se înghesuie lumea la Schiele şi Klimt ca la Zara şi H&M. La Leopold Museum însă, există o discretă prezenţă românească, pe care te bucuri să o descoperi: o expoziţie de fotografie ce documentează vestigiile industriale din fostele ţări comuniste este însoţită de un citat din Mircea Cărtărescu, Romanian contemporary writer and poet. Parcă îţi mai creşte un pic inima...