Pune-ți singur o întrebare!
Unul dintre locurile mele online preferate este The Talks, un site cu peste 300 de interviuri cu personalități creative din lumea filmului, artei, modei, literaturii și sportului din toată lumea – de la Quentin Tarantino la Salman Rushdie, de la Marina Abramovic la Manolo Blahnik și așa mai departe. Interviurile nu sînt prea lungi, nici foarte complexe, sînt pur și simplu… perfecte. Sparkling & witty, cum s-ar zice în limba în care sînt publicate. Destul de provocatoare, dar nu intruzive, firești, dar nu banale, un dialog ca un joc asumat de ambele părți. Uneori reporterul completează răspunsul cu vreo observație („That seems pretty positive“), alteori întreabă, simplu și franc, „Why?“. Impresia cu care rămîi tu, cititorul, la final, este de… eleganță – impresie accentuată și de fotografiile clasice, alb-negru, care însoțesc interviurile (avînd în vedere că site-ul este sponsorizat de Rolex, probabil că tocmai asta a fost direcția creativă: eleganță timeless).
Nu mai țin minte cînd și cu cine am făcut primul interviu. Cu siguranță a fost pentru Dilema veche, acum aproape 15 ani, și-mi amintesc emoția cu care m-am dus să mă întîlnesc cu subiectul, înarmată cu un ditamai reportofonul cu casetă, împrumutat de la un prieten din televiziune. Lucrasem cîteva nopți la întrebări, după o documentare ca pentru teza de licență; transcrierea și editarea interviului au durat alte cîteva zile. Pe atunci nu existau variantele e-mail, Skype sau social media. Singura cale de a obține un interviu era să înregistrezi subiectul și apoi să transcrii conversația – ocazie cu care mi-am dat seama cît de incoerenți sîntem, de fapt, cînd vorbim. Începem propoziții pe care nu le mai terminăm niciodată, pentru că ne fură o altă idee. Deschidem paranteze pe care uităm să le închidem. Lăsăm fraze în aer. Repetăm idei, sîntem niște maeștri ai tautologiei. Nu mai zic de bîlbîieli sau cacofonii. De cele mai multe ori, nu poți publica transcrierea brută a interviului fără o minimă editare. Cuvîntul scris rămîne și are mai multă greutate decît cel rostit, așa că mi s-a părut un gest de curtoazie (și față de intervievat, și față de cititor) să editez bîlbele, să șterg repetițiile inutile, să aduc la o formă mai cursivă unele pasaje. Desigur, fără să schimb sensul, fără să intervin în stilul personal și încercînd să păstrez oralitatea care dă savoare unui interviu. Habar n-am dacă mi-a ieșit de fiecare dată, dar sînt oarecum împăcată că am încercat.
Îmi place să citesc interviuri, mai mult decît să le urmăresc în varianta video, acum atît de la modă. Nu urmăresc doar răspunsurile subiectului, ci și întrebările jurnalistului, felul în care curg, una după alta, construind un drum pe care cei doi merg împreună, făcînd un ping-pong elegant de idei. Și nu pot să nu observ și tendința unor intervievatori de a acapara scena, dornici să facă paradă cu propria documentare, cu propriile idei și opinii personale. Întrebările se transformă în lungi declarații, care uneori nu par să aibă prea multă legătură cu subiectul, dar care te trag de mînecă la fiecare cuvînt: „Uită-te la mine, jurnalistul, cît de mult am citit și cît m-am documentat!“. Deși interviul nu e despre jurnalist, ci e despre cel intervievat – scena e a lui și reflectoarele îl luminează. Iar interviul e un joc subtil, în care ambele părți au un rol asumat, scopul fiind dozajul perfect de informație și entertainment – pentru public.
De cînd interviurile se fac (mai mult) prin e-mail, a devenit ceva la îndemîna oricui să trimită niște întrebări. Mai ales că, se știe, în lumea în care trăim, nu mai avem timp. Desigur, e mult mai simplu să primești niște răspunsuri gata scrise, fără efortul de a le transcrie (am căutat soluții, dar încă nu s-a inventat un soft de transcriere în română). În plus, subiectul are mai mult timp de gîndire atunci cînd primește întrebările pe e-mail. Nu se mai bîlbîie și-și editează singur cacofoniile. Cel mult, înainte să trimiți textul la paginat, îl mai treci printr-un site de pus diacritice („Ce oameni și ăștia care scriu fără ș și ț!“) și cam asta a fost munca ta de reporter… Dar ce te faci cînd subiectul îți modifică o întrebare, după cum îi convine? Sau o ignoră, pur și simplu. Sau – preferata mea – o schimbă cu totul, pentru că are el ceva de declarat (de obicei, o răfuială personală) și folosește ocazia. Sigur, și tu, jurnalistul, poți să te „răzbuni“ și să-i mai tai din răspunsuri dacă-s prea lungi și nu încap în pagină. Cînd interviurile sînt intermediate printr-un agent de PR (aproape inevitabil, în cazul vedetelor), se transformă într-un ping-pong de e-mail-uri formale în care se negociază subiecte, număr de semne și, cînd e vorba de fotografii, dorințe de retuș din ce în ce mai precise. Totul fără ca jurnalistul și subiectul să se întîlnească vreodată față-n față și să stabilească vreo legătură personală!
De cealaltă parte a baricadei, am primit și eu întrebări pentru interviuri prin e-mail. Două solicitări din ultima vreme mi-au răsturnat tot ceea ce știam despre „reguli“. Un domn de la un site despre „business și cariere“ mi-a trimis niște întrebări generale și oarecum prestabilite, care nu prea aveau legătură cu activitatea mea de scriitoare, multe dintre ele referindu-se la „afacerea mea“. Mi se cerea să mă prezint singură, să-mi descriu activitatea și să-mi spun „povestea“. Practic, era ca și cum aș fi scris un eseu personal, pornind de la cerințe date. Sau ca și cum aș fi aplicat pentru un job… Domnul respectiv (e drept, nu jurnalist de meserie) îmi atrăgea atenția să scriu cu diacritice, să dau răspunsuri ample și interesante, însoțite de poze potrivite, avînd astfel șansa unei expuneri mai bune. Am ratat șansa, alegînd să nu răspund la solicitarea dînsului, pentru că mi s-a părut o abordare… total neelegantă. La scurtă vreme după aceea, am primit un set de întrebări pentru un alt interviu, pretextul fiind o carte recent publicată. Doar că era greu să-ți dai seama care anume sînt întrebările, fiecare dintre ele fiind însoțită de un mini-eseu de cîte 1.000 de caractere bucata, în care intervievatorul își expunea părerile, cunoștințele și teoriile cu privire la diverse subiecte care se legau, dar nu prea, cu pretextul interviului. Am zis pas din nou, explicînd că expunerea cu orice preț nu e neapărat o idee bună.
…și apoi, sînt interviurile acelea! Cînd se produce un soi de magie, o legătură invizibilă, o vibrație între cel care pune întrebările și cel care răspunde, deschizîndu-și cu adevărat sufletul, dezvăluind nu secrete picante, ci vulnerabilități. Interviurile care au curs firesc, de la care pleci plutind, cu bucuria că ai cunoscut un om viu, autentic, sincer, a cărui poveste îți dă putere și inspirație, îți luminează alte fațete ale realității, îți lărgește perspectivele. Într-un fel, orice interviu seamănă într-o oarecare măsură cu o ședință la psiholog, de aceea cel mai important (și elegant) lucru pe care ar trebui să-l învețe un jurnalist ar fi să asculte. Iar asta nu se poate învăța prin e-mail sau social media…
Adina Rosetti este scriitoare. Cea mai recentă carte a sa este Aiurea-n tramvai. Aventurile lui Anton în Țara Cuvintelor Anapoda, Editura Curtea Veche, 2018.
