Poveste în patru acte

Se numea Miua şi era un urs roşu, cu vestuţă în carouri şi un ochi puţin dezlipit. Habar n-am de la cine îl primisem şi nici nu cred că mă jucam prea mult cu el, dar seara cînd mă pregăteam de culcare, Miua devenea personajul principal al fanteziilor mele. Era un soi de erou neînfricat, posesor de sabie şi de puteri magice, ajutor de zîno-prinţesă (asta eram eu) şi principala lui misiune era să execute/pedepsească/decapiteze orice coleg de grădiniţă care mă trăsese de păr sau rîsese de mine în timpul zilei. Odată, am făcut imprudenţa să pomenesc despre existenţa acestui personaj unor copii de la groapa cu nisip care nu voiau să mă primească în jocurile lor. O să vină Miua şi-o să v-arate el vouă! Apoi l-am descris cu lux de amănunte, crezînd că astfel îi voi înfricoşa şi vor ceda, însă copiii mi-au adus la cunoştinţă că aşa ceva nu există şi s-au dus să se joace cu găletuşele şi lopăţelele lor ceva mai încolo, prăpădindu-se de rîs pe seama mea. M-am enervat îngrozitor şi, cu lacrimi în ochi, am chemat-o pe maică-mea să le spună ea copiilor ălora că Miua nu-i o scorneală de-a mea şi că ar face mai bine să se teamă de el, dar maică-mea (care de obicei îmi încuraja fanteziile) m-a privit ciudat, m-a luat de mînuţă şi m-a dus acasă, unde mi-a explicat pentru prima dată, pe înţelesul celor 4-5 ani pe care-i deţineam, diferenţa dintre un personaj real şi unul fictiv. Era spre binele meu să înţeleg asta, dar, pe de altă parte, nici mama nu auzise pe atunci despre „ficţionalizarea realităţii“, pe care o practicam în mod inocent la vremea aceea…

Cred că primul personaj „instituţional“, dacă-l pot numi aşa, cu care m-am întîlnit (şi m-am confruntat) a fost diriga din clasele V-VIII. Era profesoară de sport, secretară de partid pe şcoală şi mare organizatoare de tabere la munte, dar prima dată cînd am început să intuiesc că este un adevărat personaj a fost în timpul mineriadelor (Revoluţia m-a prins în clasa a V-a) cînd, după cele două-trei zile de absenţă, întorşi la ore, ne-a ţinut o cuvîntare elogioasă despre aceşti vajnici patrioţi care au venit din Valea Jiului să apere democraţia de-abia născută. Fiind un copil cărat de părinţi în Piaţa Universităţii, care purta cu mîndrie eticheta de „element destabilizator“ (mama era „golancă melancolică“, iar tata nu mai ţin minte exact), am înţeles instinctiv că sîmburele conflictului dramatic dintre noi două e pe cale să încolţească. Eram două personaje cu viziuni ideologice diferite... Cum în următorii ani m-a trimis în mod repetat acasă pe motiv că aveam fusta prea scurtă şi mi-a confiscat cîteva oracole compromiţătoare, doamna dirigintă a ajuns să întruchipeze în mintea mea „personajul negativ“, The Absolute Villain, motiv pentru care am introdus-o într-o parodie după „Paşa Hassan“, pe care am citit-o la ora de română. Diriga era Vodă care trecea „prin şiruri, cu catalogu-n mînă“, făcînd prăpăd în oastea otomană, a.k.a. elevii clasei a VI-a B. Doamna Vaum, profa de română, care aprecia acest gen de manifestări subversive la ora ei, era tot un personaj: ţipa la noi, ne făcea „loaze“, ne ironiza fără milă, izbea cu catalogul de catedră, dar ne şi îndemna să „batem cîmpii cu graţie“ în compuneri, nu ne dădea niciodată teme plicticoase şi se străduia să ne facă să citim poezie în afara manualului, chestie pentru care ne răsplătea cu cîte un 10. Aşadar, era „personajul bun“, pentru că pe atunci aşa vedeam lucrurile, albe sau negre, fără prea multe nuanţe intermediare, iar personajele se împărţeau ca-n basme sau ca-n filmele cu karate.

În perioada liceului şi-a facultăţii, cred că-mi alegeam băieţii de care mă îndrăgosteam după potenţialul de „personaj“ pe care-l aveau. Dacă respectivul ieşea noaptea pe furiş din casă şi mînca gîndaci, avea şanse maxime. La fel şi dacă stingea farurile maşinii mergînd noaptea pe contrasens, dacă salva puii de stîrc rămaşi toamna pe mirişte (probabil asta se datorează traumelor cu care am rămas după studiul povestirii lui Brătescu-Voineşti…) sau dacă alterna la petreceri reprizele de striptis cu cele de emoţionat pîn’ la lacrimi la vreo melodie lacrimogenă. Toate astea nu par decît nişte clişee adolescentine, dar pe vremea aia credeam sincer că un tip în stare de vreo tîmpenie enumerată mai sus este un „personaj“ de care merită să te-ndrăgosteşti. De altfel, orice personaj trebuia să conţină, obligatoriu, o doză de nebunie şi jemenfichism; ciudăţeniile şi sfidarea regulilor erau elementele care diferenţiau un om „normal“ de un personaj. De la sine înţeles că nici nu mă oboseam să aflu dacă sub pojghiţa aceea de om „normal“ se poate ascunde un personaj, pentru că personajul era ceva ce se recunoştea de la prima vedere după manifestările zgomotoase (a se citi ostentative).

Într-o vreme, pe cînd locuiam în blocul în formă de U cu biserică în mijloc de pe Dorobanţi, mă fascina un bătrîn care hrănea porumbeii din curte. Tîra veşnic după el nişte plase cu resturi pietrificate de pîine, avea o privire ca de pe altă lume, o claie de păr alb, haine jerpelite şi te apostrofa imediat dacă-i deranjai zburătoarele de la masă. Exact cînd mă hotărîsem să-mi fac curaj să vorbesc cu el (mi se părea, evident, un personaj), bătrînul nu s-a mai arătat prin curtea bisericii. Tot atunci, l-am cunoscut pe artistul Ion Bârlădeanu, care avusese primul său vernisaj la galeria H’Art şi, pe neştiute, povestea lui s-a suprapus peste imaginea bătrînului cu porumbei a cărui poveste nu o aflasem niciodată şi a intrat în romanul la care lucram. Şi pentru că trebuia să poarte un nume, l-am numit Zaim, după numele unui bătrîn lăutar pe care-l intervievasem pentru o revistă, un domn cu o poveste absolut fabuloasă şi o voce, la cei peste 90 de ani ai săi, care te putea face să plîngi. Cumva, din trei personaje reale s-a născut unul singur, fictiv.

Adina Rosetti este jurnalistă şi scriitoare.