„Copiii ei ronţăie morcovi şi conopidă în loc de dulciuri“. Planeta mamelor cool
De cînd am devenit mamă, viaţa mea compusă din cărţi, filme, week-end-uri spontane la mare şi unde-mai-ieşim-sîmbătă-seară a intrat într-o nouă dimensiune, ca şi cum aş fi fost răpită de o navă extraterestră, scoasă de pe orbita vieţii „fără copii“ şi paraşutată pe o planetă necunoscută. Planeta mamelor. Am întîlnit, în aceşti ani, mame de toate felurile şi în toate contextele. Am purtat conversaţii cu ele la groapa cu nisip, la tobogane, la şedinţele cu părinţii, la aniversări în locurile de joacă, în sălile de aşteptare de la balet sau karate, la restaurant şi la plajă, chiar şi la evenimente culturale. Desigur că toate „tipologiile“ sînt reductive şi un pic exagerate, cam ca rezultatele testelor psihologice din revistele glossy. Dar vă invit să intraţi în această convenţie psiho-literară şi să vă amuzaţi.
Modelul The-New-Age-of-Parenting
Nu te pune cu ea! A citit cele mai noi teorii de parenting şi e la curent cu ultimele tendinţe în comunicarea cu copiii. Merge regulat la conferinţe de parenting pentru a-şi îmbunătăţi abilităţile fiindcă, se ştie, a fi părinte este un continuu proces de autodezvoltare personală. Nu te naşti părinte, ci devii! Este expertă în comunicarea nonviolentă, educaţia fără pedepse şi recompense, alimentaţia bio şi învăţarea prin joc – şi scrie despre toate acestea pe un blog al cărui scop este educarea celorlalte mame care nu au ajuns la acelaşi nivel de dezvoltare emoţională şi spirituală. Citindu i blog-ul sau auzind o expunîndu-şi părerile la groapa cu nisip, te simţi de o incompetenţă lamentabilă. Copiii ei ronţăie morcovi şi conopidă în loc de dulciuri şi covrigei, nu-şi doresc Lego-uri scumpe, ci se mulţumesc cu bucăţi din lemn pictat (jucăriile tipice ale sistemului Waldorf). În timp ce ai tăi ţipă şi nu „ascultă“, ai ei fac totul cu zîmbetul pe buze, dintr-un soi de motivaţie intrinsecă şi linişte interioară pe care o ating în general călugării Zen, după mulţi ani de meditaţie. Explicaţia e simplă: tu sigur faci ceva greşit, în timp ce ea face totul ca la carte, cu un calm şi o răbdare infinite pe care le-a deprins de la marii maeştri ai noilor metode de parenting. Îţi promiţi şi tu să studiezi marii maeştri, de unde afli mantre educaţionale pe care încerci zadarnic să le aplici. Nu reuşeşti. Te deprimi. Din masochism, citeşti un nou articol pe blog-ul ei despre cum îi iese totul perfect. Cu un ultim efort, încerci să-ţi obişnuieşti copiii cu conopida crudă şi bucuriile simple ale vieţii. Ei ţipă că vor ciocolată şi film 3D la mall. Cedezi. Îţi promiţi să nu-i mai citeşti niciodată blog-ul.
Modelul Ştiu-ce-doctorat-va-face-copilul
O întîlneşti, mai mult ca sigur, în sălile de aşteptare de la diverse cursuri extraşcolare: scriere creativă, caligrafie, limbi străine (cel puţin două), teatru de umbre, pictură pe sticlă, balet, pian şi lista poate continua. Îşi duce copilul la cel puţin trei astfel de cursuri pe săptămînă, plus meditaţiile la mate şi română, ca să „facă faţă la şcoală“. Ştie exact ce va face copilul în următorii zece ani şi se laudă cu succesele lui de parcă ar fi un cal de curse care iese mereu cîştigător. Toate economiile familiei se duc pe educaţia copilului, îţi explică ea cu mîndrie, subliniind că educaţia e cel mai important lucru în viaţă. Copilul e un viitor adult în care trebuie investit de mic. Te simţi oarecum prost că „ai tăi“ merg doar la înot şi, ocazional, la patinoar şi de-abia bunghesc o frază-n engleză. Te întrebi, îngrozită, de ce nu faci mai mult pentru copiii tăi. E clar că nu vor avea nici o şansă atunci cînd se vor întîlni cu odraslele acestei doamne! Şi ea te priveşte cu o oarecare milă amestecată cu superioritate: nu există „timp liber“, există „timp pierdut“, iar copiii care pierd timpul nu vor ajunge nicăieri. Mamele de acest tip ştiu încă de la grădiniţă la ce şcoală urmează să înscrie copilul (la nevoie, fac orice pentru asta: îşi schimbă domiciliul, dau bani directoarei pentru a se asigura că vor fi repartizaţi la „cea mai bună învăţătoare“ etc.), iar din clasa a cincea încep să-l pregătească pentru admiterea la liceu – nu oriunde, ci la „cel mai bun liceu“ unde, se ştie, concurenţa este acerbă, dar nu au de ales pentru că la celelalte licee „nu se face carte“. Copilul este un pion în marele plan al vieţii ei în care totul se măsoară în funcţie de succes. Dacă o întrebi mai bine, succesul e o noţiune greu de definit, un fel de cursă infernală pentru un job stabil care va aduce fericirea. Răsufli uşurată şi-ţi laşi copilul să se joace cît pofteşte…
Modelul Trebuie-să-ne-organizăm!
Nu există şedinţă cu părinţii la care să nu se remarce vreo mamă plină de iniţiative în ceea ce priveşte „colectivul clasei“. Propune excursii, caută oferte şi idei pentru petrecerile de sfîrşit de an şcolar – motiv pentru care finalul de grupă mijlocie a ajuns să semene cu banchetul de sfîrşit de liceu, incluzînd două-trei şedinţe foto, tricouri personalizate, cameraman, tort cu etaje, costume speciale, cadouri pentru „cadrele didactice“, albume de absolvire de grădiniţă, închirierea unei „locaţii“ suficient de mari pentru toată această desfăşurare de forţe. Este cea mai activă pe grupul de WhatsApp al clasei (dacă nu aveţi copii, nu vreţi să ştiţi ce se întîmplă acolo!), discutînd şi semnalînd probleme, mobilizînd ceilalţi părinţi să contribuie la fondul clasei, cadoul pentru „doamne“ de 8 Martie, florile de final de an sau micile „atenţii“ de Crăciun. Nu te poţi împotrivi iniţiativelor acestei doamne, pentru că ea le face pentru binele şi fericirea „prichindeilor“, ca să petreacă ei „clipe de neuitat“ la serbare şi să rămînă cu amintiri frumoase. Aşadar, te poţi doar retrage discret din discuţie atunci cînd vine vorba despre a treia şedinţă foto de final de grădiniţă şi poţi refuza tricourile personalizate pentru serbare. Ceea ce îţi va atrage, invariabil, un renume de părinte zgîrcit sau indiferent…
Modelul Dă-Doamne-să-vină-bona-mai-repede!
Vă rog să aveţi puţină înţelegere şi compasiune: a avut o zi foarte grea! Manichiurista a întîrziat şi a fost nevoită să facă trei drumuri pînă la mall, pentru că mîine pleacă pentru a treia oară la mare. Fără copil, desigur, că doar are şi ea nevoie de puţin timp numai pentru ea. Şi, colac peste pupăză, şi-a luat şi bona o zi liberă tocmai astăzi, cînd avea mai multă nevoie! Mă rog, nu că bona n-ar fi oricum o incompetentă lacomă, dar ce să facă, are nevoie de ea, că s-a învăţat copilul… Şi dacă nu e bona, o bate la cap tot pe ea: mami, joacă-te cu mine, mami, spune-mi o poveste, mami, hai în parc! Cînd naiba să le facă pe toate, că acuş-acuş trebuie să vină maseuza şi mai încolo se vede cu o prietenă la o cafea, cu care nu s-a mai văzut de mult. Cam de… săptămîna trecută. Şi ăsta micu’ deloc nu are răbdare să stea prin cafenele, tot trage de ea să se joace, să vorbească, nu stă liniştit o secundă! Îţi spune toate acestea cu o voce plină de autocompătimire, trăgînd dintr-o ţigară slim, aranjîndu-şi buclele perfecte. Tu tocmai ai venit de la al doilea job, ai de băgat rufe-n maşina de spălat şi n-ai reuşit să ajungi nici astăzi la sala de sport, că a trebuit s-o duci pe cea mare la franceză şi pe cel mic la dentist. Însă n-ai de ales şi-o consolezi: da, trebuie să fie tare nasol să te bată la cap copilu’ tocmai cînd întîrzie manichiurista. Între timp, odrasla ei face eforturi disperate de a-i capta atenţia, pendulînd între agresivitate şi sîcîială plîngăcioasă, iar ea îl expediază cu un „Da’ stai, măi mamă, liniştit, că m-ai înnebunit“. Trage din nou din ţigară, la fix ca să-i observi unghiile cu manichiură perfectă, şi se plînge din nou de oboseală şi de lipsa bonei. Ca să-şi calmeze copilul, îi promite ultimul model de Lego şi nişte bomboane. Copilul se linişteşte pe moment şi vrea să o pupe, dar nu chiar acum, pentru că lu’ mami tocmai i a sunat telefonul – ăsta nou, pentru că pe celălalt l-a pierdut săptămîna trecută la piscină. Te uiţi la ceas discret şi-ţi iei la revedere, pentru că ţi-ai amintit că ai ceva de cumpărat de la Mega şi de verificat tema la română.
Adina Rosetti este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Cartea Curajului (Curtea Veche, 2016).
articol apărut în Dilema veche, nr. 685, 6 aprilie 2017
