Ţara în care elanii sînt timizi - plus New York-ul văzut pe fast-forward -
Într-o suburbie din Ottawa, în care fiecare casă are peluza şi grădina aproape identice cu ale vecinului şi în care liniştea străzii este întreruptă foarte rar de zgomotul vreunei maşini (cam la un sfert de oră), apariţia unui sconcs este de departe cel mai palpitant lucru. Ottawa este o combinaţie bizară de spaţiu urban cu grădină zoologică: marmotele invadează seara spaţiile verzi, ieşind din tufişuri, pe stradă mai trece, din cînd în cînd, agale, cîte-un curcan sălbatic, arborii din grădini sînt plini de veveriţe care se încaieră cu porumbeii. Armonia perfectă om-natură nu este tulburată decît de apariţia sconsului, inamicul public numărul 1. Au existat cazuri de grupuri întregi de cetăţeni care au întîrziat dimineaţa la birou, pentru că sconsul le tăiase calea şi se pusese de-a curmezişul drumului lor către maşină. Şi, credeţi-mă, nu vrei să enervezi un sconcs, mai ales atunci cînd te pregăteşti să ajungi la vreo întîlnire! Am simţit-o cu nasul meu, prima dată într-o noapte pe la 3, cînd cel mai groaznic miros din lume a invadat aerul călduţ al nopţii. În cîteva minute, mirosul pătrunsese în toată casa, se insinuase chiar şi-n dulapuri, intrase bine-mersi în cămară, în garaj şi-n băi, ba chiar şi în blana cîinelui, care a început să latre şi să se tăvălească în iarbă, cuprins de isterie. Isteria s-a transformat a doua zi în depresie în toată regula, întrucît copiii care pînă atunci îl răsfăţaseră nu mai voiau să se joace cu el, din pricina mirosului insuportabil. Bietul animal suspina de mama focului şi-ţi rupea inima cu cea mai tristă privire canină pe care-am văzut-o vreodată. Iar sconcsului nici că-i păsa de chestia asta… 1000 de insule, monumente feministe, elani timizi În Canada te simţi ca un fel de Gulliver în Ţara Uriaşilor, mai ales dacă pleci la drum cu o maşină mică. Între cele două sensuri ale autostrăzilor se află nici mai mult, nici mai puţin, decît… o pădure, iar maşinile care trec pe lîngă tine sînt un soi de jeep-camionetă, cu rulotă sau barcă cu pînze ataşată. Dacă te afli în Ontario, poţi fi sigur că maşinile astea îşi duc proprietarii către lacul celor 1000 de insule, a.k.a Ontario Lake. Pe lacul ăsta se află, de fapt, cam 1800 de insule (se numeşte "insulă" orice limbă de pămînt care are cel puţin doi copaci), multe dintre ele fiind cumpărate, prin anii ’50, cu fabuloasa sumă de 50 de dolari. Acum, urmaşii acestor fericiţi cetăţeni canadieni vin să-şi petreacă week-end-ul, fiecare pe insula lui. Cei care n-au mai apucat loc pe insulă şi-au construit case cu terasă, ponton şi debarcader pe malul lacului. Cine n-a avut bani nici de insulă, nici de casă se poate plimba cu vaporaşul care pleacă din portul Brockville. Scopul excursiei de o oră şi jumătate e cît se poate de clar: te uiţi cu binoclul în casele semenilor mai norocoşi (vaporul trece foarte aproape de insuliţe) şi fotografiezi oamenii făcînd plajă pe iahtul sau pe pontonul propriu, avînd sentimentul (înşelător) că astfel ai prins din zbor o picătură de lux şi huzur. Ceea ce te uimeşte " avînd în vedere că vorbim despre casele unor oameni înstăriţi " este lipsa desăvîrşită a oricărui prost-gust, de parcă canadienilor le-ar fi necunoscute noţiunile atît de întîlnite în România de "termopane", "vopsea portocalie", "coloane de ipsos" şi "faţadă placată cu gresie". Tot în Ottawa, pe lîngă clădirea veche a Parlamentului, punctul principal de atracţie este fotografierea cu celebrul monument "Women are persons!", care le întruchipează pe cele cinci vajnice luptătoare canadiene pentru dreptul femeilor de a fi considerate "persoane eligibile să facă parte din Senat". Lupta s-a întîmplat prin 1929 şi n-a fost deloc uşor de cîştigat, iar urmaşele vajnicelor feministe au făcut lobby timp de 5 ani pentru amplasarea monumentului acolo… Motivul pentru care citiţi aceste rînduri statice şi descriptive în locul unui reportaj incendiar este acela că în Ottawa totul curge încet şi liniştit. Nu se întîmplă surprize la colţ de stradă, totul este exact acolo unde trebuie să fie, autobuzele vin la ora afişată în staţie, oamenii ies la jogging în pauza de prînz în locuri special amenajate, muzeele au programe perfecte pentru copii, spaţiile verzi sînt îngrijite la milimetru, pînă şi în rezervaţiile naturale există plăcuţe din lemn prin care li se cer scuze vizitatorilor pentru că elanii nu le sosesc în întîmpinare (aşa cum fac cerbii, căprioarele şi mistreţii, foarte prietenoşi). Vizitatorii sînt rugaţi să înţeleagă situaţia elanilor: tocmai au fost mutaţi acolo din habitatul lor natural (trăiesc ceva mai la nord), încă nu s-au acomodat cu noul habitat şi, de aceea, sînt "ceva mai timizi"… Sînt convinsă că, la cum merg lucrurile, în cîţiva ani şi sconcşii vor învăţa să-şi ceară singuri scuze pentru mirosul lor îngrozitor! Incredibila poveste a fetiţei Vasile A fost odată un cuplu de americani care a vizitat România şi a găsit că este o ţară minunată, cu oameni minunaţi şi ospitalieri, care aveau nume minunate. Aşa de mult le-a plăcut americanilor în România (mai ales faptul că aici se întîmplă atîtea lucruri neaşteptate), încît au hotărît că, dacă vor avea vreodată un copil, acesta va purta nume românesc, în amintirea vacanţei petrecute pe plaiurile mioritice. Anii au trecut şi copilul era pe cale să apară, aşa că americanii noştri şi-au sunat prietenii din România şi i-au rugat să le trimită o listă cu nume româneşti tradiţionale. Maria, Ion, Constantin, Vasile, Ileana… ah, Vasile! au spus ei, încîntaţi, ce nume frumos, n-ar fi nice, darling, să-i spunem copilului Vasile? În febra naşterii şi a pregătirilor, au uitat să verifice ce nume sînt de băieţi şi ce nume de fete, iar "Vasile" îi vrăjise oricum, iremediabil, cu sonorităţile lui nemaiîntîlnite. Aşa se face că americanii noştri n-au mai stat pe gînduri: şi-au botezat fetiţa nou-născută cu nume de plăieş. Cîntec de dragoste pentru New York New York-ul este un fel de torent care te ia cu el şi te poartă pe străzi, prin metrouri, prin muzee, magazine, restaurante, parcuri, cartiere, pe poduri şi pe sub poduri, te ameţeşte cu surprize la fiecare pas, cu oameni care mereu vor ceva de la tine (să-ţi ofere ganja sau să te convertească la biserica lui Jesus Christ), cu veşnice reduceri de preţuri, chilipiruri la tarabe, suveniruri kitchoase care spun toate, obsesiv, acelaşi lucru: "I Love NY", de parcă însuşi oraşul ar fi cumva conştient de forţa lui de atracţie. Atît de îmbibat este totul cu referinţe cinematografice şi literare, încît la primul contact nu faci decît să recunoşti lucruri văzute în filme sau citite în cărţi: străzile pe care mergea De Niro în Once upon a time in America, casele de cărămidă roşiatică prevăzute cu scări de incendiu în faţa cărora orice erou de film care se respectă a condus cel puţin o dată o eroină pentru a-i da "sărutul de la revedere", Empire State Building, în vîrful căruia şi-au dat întîlnire mai întîi Cary Grant şi Deborah Kerr, apoi Anette Bening şi Warren Beaty şi, în fine, chiar Meg Ryan şi Tom Hanks, raţele din Central Park despre care Holden Caulfield îşi punea, inocent, întrebări… După ce treci de faza în care crezi că te plimbi în decorurile vii ale unui gigantic studio cinematografic, începi să înţelegi că oamenii sînt ceea ce merită descoperit cu adevărat. O simplă plimbare cu metroul newyorkez te pune faţă-n faţă cu toate rasele şi naţionalităţile din lume: chinezoaice întorcîndu-se de la lucru şi mîncîndu-şi supa cu tăiţei din borcane de plastic, tineri urbani cu tricouri cool şi ochelari de soare ascultîndu-şi ritmurile electro la iPod, mexicani cu lanţuri groase de aur la gît, negri upper-class îmbrăcaţi în costume impecabile, puşti albi slăbănogi, cu mîinile pline de tatuaje, citind Welsh sau Ellis, japoneze fragile privind în gol către vîrfurile degetelor cu unghii colorate. Într-un bar, o chelneriţă mereu zîmbitoare ne-a rugat să-i traducem "Te iubesc, păpuşă mică!" (o amintire lăsată de un român grăbit), o vînzătoare la un magazin de pantofi ne-a repetat de cîteva ori cuvîntul "balamuc", pe care-l ştia de la soţul ei născut în România, un nene cu intenţii neprecizate, după încercări repetate de a intra în vorbă cu noi, s-a mulţumit să ne ureze "Welcome to New York!", ne-am trezit cu o pancartă în braţe, pusă de nişte tipi care ne-au fotografiat cu ea în scopuri promoţionale, iar în Washington Square Park am cunoscut un domn al cărui job era să mute oamenii de pe o peluză pe alta, pentru că iarba "trebuie să se odihnească o oră". Iarba care trebuie să se odihnească şi elanii care-şi cer scuze pentru că sînt mai timizi " iată două chestii foarte neobişnuite pentru cineva venit dintr-o ţară în care eşti înjurat atunci cînd traversezi pe verde, pe trecerea de pietoni! Oricum, un lucru e limpede: la New York, oricîţi bani ai avea pe card, cu siguranţă îi vei cheltui pe toţi, iar la sfîrşit vei suferi pentru că nu ţi-au ajuns. E de ajuns să-ţi pui o dorinţă şi vei găsi imediat un mall unde îţi vei găsi dorinţa materializată în cel puţin zece variante de forme, culori, mărimi. Vei găsi şi varianta pentru copii şi pentru vegetarieni. Şi cel puţin una dintre ele va fi afişată drept speciall offer pe care nu o vei putea refuza. În America înţelegi cel mai bine cum s-a născut consumerismul. Un "zboruleţ" către casă Orice vacanţă are un sfîrşit, iar sfîrşitul trebuie să fie lent, pentru a te obişnui cu reîntoarcerea în patrie. Un drum de zece ore cu avionul este tranziţia perfectă. Mai ales atunci cînd esti anunţat, încă de la îmbarcare, astfel: "Ladies and gentlemen, we have no entertainment on this flight, no TV, no music, no films!", cauza fiind o defecţiune tehnică. De entertainment-ul involuntar al zborului s-a ocupat însă stewart-ul român, un domn jovial şi uşor transpirat, cu cravata deznodată, care împingea căruciorul cu mîncare strigînd, prevăzător: "Doamnelor şi domnilor, atenţie la mînuţeee şi la picioruşeee! Feriţi mînuţeleee şi picioruşeleee!", neuitînd nici să ne atragă atenţia, periodic, să ne punem "centuricile" şi să ne ţinem bagajele în "compartimentuţele" speciale. La finalul zborului, la fel de jovial şi de transpirat, dar cu simţul datoriei împlinite, stewart-ul a ţinut să ne consoleze că "poate a fost mai bine că n-am avut filme la bord, c-aşa a dormit lumea-n avion ca ursuleţii" şi şi-a exprimat speranţa că "dac-o vrea bunuţul Dumnezeu, poate c-o să mai alegeţi compania noastră şi data viitoare.
