Ce-ar fi dacă?
Chiar socoteam, la începutul acestui an școlar, că se împlinesc vreo 11 ani de cînd îmi duc copiii la școală, în sistemul public de învățămînt românesc. În timpul ăsta am trecut, ca să parafrazez, prin toate stadiile durerii: de la furie și negare la negociere, de la depresie la un fel (sper) de acceptare. Nu am trecut succesiv, de multe ori fazele s-au suprapus, iar pe timpul experimentului național „școala online”, emoțiile s-au amestecat transformîndu-se într-un cocteil cu de toate. Cumva, am ajuns să nu-mi mai doresc nimic, decît să ieșim cu cîteva lucruri nealterate, păstrîndu-ne o doză de bucurie, de stabilitate, de curiozitate, pe care sistemul face constant eforturi să ni le înăbușe, deopotrivă părinților și copiilor. Probabil și profesorilor (citeam recent un articol co-semnat de Horia Corcheș, „Sînt profesor, scoate-mă de aici“, o radiografie foarte precisă a tuturor îndatoririlor birocratice la care sînt supuse cadrele didactice, atît de multe încît e o minune că unii reușesc să mai găsească vreo bucurie în a preda copiilor).
Dar cum n-aș vrea ca acest articol să se transforme într-o lamentație, mă gîndesc la un exercițiu simplu de imaginație, un soi de „Ce-ar fi dacă?” (întrebarea preferată a copiilor la cursurile de scriere creativă). Regula e că nu există reguli, nici limite, putem merge oricît de departe cu imaginația, putem visa șase lucruri imposibile înainte de micul dejun, cum spunea Alice, sau chiar mai multe, de ce nu? Așadar…
Ce-ar fi dacă uneori elevii și profesorii ar ieși din cadrul rece și formal al școlii pentru a face ore afară? Dacă cei mici, de clase primare, ar învăța despre natură chiar din mijlocul ei, atingînd frunzele, pămîntul, apa? Ce-ar fi dacă, în loc de eternele teme la orele de desen, legate obsesiv de anotimpuri sau sărbători („Iarna”, „Toamna”, „Peisaj de Crăciun”), s-ar discuta puțin despre istoria artei și copiii ar primi de făcut o lucrare în stil fauvist sau pointillist? Dacă ar afla despre curente artistice și amănunte din viața marilor pictori? Dacă ar merge măcar o dată pe an la un muzeu de artă cu clasa, în care totul să le fie prezentat ludic și pe înțelesul lor? Ce-ar fi dacă chiar ar face experimente la orele de fizică și chimie, în loc să copieze de pe tablă șiruri întregi de formule din care nu înțeleg nimic și pe care le memorează doar de frica notelor mici? Ce-ar fi dacă la aceste materii ar învăța noțiuni cu adevărat folositoare în viață, nu extrem de abstract-specializate, și ar înțelege, de la primele ore, de ce e important să avem astfel de cunoștințe științifice, cum ne pot ajuta ele să înțelegem mai bine lumea înconjurătoare, în loc să li se inducă groaza de note și teste?
Ce-ar fi dacă am avea ore de lectură și discuții relaxate pe marginea textelor literare (și nu doar din scriitorii români considerați canonici), în care copiii să fie încurajați să-și spună părerea și să decripteze, în felul lor, ceea ce citesc, nu conform unei grile standardizate de interpretare? Înțeleg necesitatea standardizării și a evaluării, dar măcar o astfel de oră pe săptămînă/lună, în afara orelor de limba română, ar face minuni pentru stimularea apetitului pentru lectură și-a capacității de a înțelege cu adevărat ce citesc. Nu mai spun de empatie și exercițiul dialogului cu ceilalți. Ce-ar fi dacă acea zi națională a lecturii, implementată anul trecut prin sfertul de oră obligatoriu de citit o dată pe an, s-ar ține în fiecare lună, căci se știe că obiceiurile se formează prin repetiție, nu prin momente festiviste golite de orice sens? Și apropo de festivism, ce-ar fi dacă îngrozitoarele festivități de început de an școlar, acelea la care copiii încă stau adunați „la careu”, ca-n Epoca de Aur, ascultînd discursurile în limbaj de lemn ale autorităților, ar dispărea pur și simplu? Dacă i-am întreba chiar pe copii cum își doresc să arate prima lor zi de școală, ce și-ar dori să facă pentru ca acest moment să devină cu adevărat o sărbătoare, nu a cultului obedienței, ci a bucuriei reale de-a învăța și de-a te conecta cu grupul din care faci parte? Ce-ar fi dacă școala ar cultiva cu adevărat ideea de comunitate și apartenență (căci este primul grup străin de familie din care copilul face parte), nu prin impunerea de uniforme sau însemne obligatorii, ci prin activități și programe care să-i aducă împreună pe copii, dincolo de orele școlare? Dacă s-ar organiza programe de voluntariat, cluburi pe tematici diverse, competiții sportive, chiar mici petreceri tematice? Ce-ar fi dacă elevii ar fi învățați să aibă grijă de clasa lor, să-și facă singuri curățenie în săli după terminarea orelor, pe model japonez, învățînd astfel măcar un strop de responsabilitate? (Da, asta se învață mai ales acasă, dar sentimentul că aparții unei comunități se dezvoltă mai ales într-un cadru larg, organizat, cum e școala.)
Ce-ar fi dacă ar exista un canal oficial de transmitere a informațiilor importante dinspre școală către părinți, astfel încît să desființăm acest obicei al grupurilor de WhatsApp prin care se transmit haotic orare fotografiate pe colț de bancă, probleme personale, discuții despre obiecte pierdute, poze din excursii sau propuneri de cadouri pentru profesori?
Ce-ar fi dacă sălile de clasă ar fi spații mai prietenoase, cu bănci confortabile în care nu-ți rupi spatele stînd șase-șapte ore, cu mici spații în care să te poți relaxa și, eventual, mînca „pachețelul”, cu o mini-bibliotecă și cîteva dotări esențiale, avînd în vedere că un copil își petrece la școală cam jumătate din viață? Ce-ar fi dacă bibliotecile școlare ar avea fonduri pentru achiziția de cărți noi, pentru organizarea de evenimente și cluburi de lectură, pentru transformarea din depozit de cărți vechi într-un spatiu cu adevărat viu și atrăgător?
Ce-ar fi dacă spațiul dedicat acestui articol ar fi de zece ori mai mare și o zînă bună (căci de la domnii miniștri ai Educației nu prea avem speranțe) l-ar citi și, prin magie, ar face posibile măcar două-trei dintre premisele pentru povești înșirate aici?
Adina Rosetti este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Întîiul meu cuvînt de pionier, Editura Arthur, 2021.
